Aseara am vazut dupa ceva timp “The Truman Show”… impresia a fost la fel de vie ca la prima vizionare… un mesaj pertinent, al naibii de frapant…
Oare chiar suntem doomned cu totii? nu se poate scapa din ghearele acestui sistem ordinar? suntem predispusi, inca din nastere, la o iremediabila pierdere de sine in monstruoasa masa a altor milioane de ceva care respira, mananca, se scarpina, se infurie, plang, se tem etc ca si noi… se tem de moarte, insa se complac, mare parte din ei, intr-o existenta 
abjecta, cuminte, anosta, calduta, in plictis, in banal, in “asa trebe’”… Dar de ce asa si nu altfel? De ce ne complacem? De ce ne multumim sa facem parte dintr-un sistem degradant care ne acapareaza inca de la nastere, ne tine strans de-a lungul intregii vieti si de-abia asteapta sa scape de noi la batranete?
Nenea ala devenise, fara sa stie, un fenomen televizat: filmat 24 din 24, de cand se afla in burta maica-sii. Cati dintre noi sunt urmariti, supravegheati de sistem, fara sa aiba habar, fara sa protesteze, fara sa schiteze macar un gest de revolta? Si cati dintre noi reusesc, ca el, sa se elibereze de lat, sa se zbata sa iasa din stransoare, sa se indrepte spre iesirea din pestera? Sa scape de ochiul atoatepatrunzator al Big Brother-ului? Cati sunt sortiti pierderii de sine, plafonarii, repetitiei exasperante, banalului? Din pacate, mult, mult prea multi.
Christof: I have given Truman the chance to lead a normal life. The world, the place you live in, is the sick place. Seahaven is the way the world should be.
Truman: [to an unseen Christof] Who are you?
Christof: [voice-over] I am The Creator – of a television show that gives hope and joy and inspiration to millions.
Truman: Then who am I?
Christof: You’re the star.
Truman: Was nothing real?
Christof: You were real. That’s what made you so good to watch.