E întrebat de o deșteaptă de la Adevărul dacă a plâns la moartea mamei. Fiindcă fătuca știe sigur că maică-sa s-a sinucis din cauza presiunii conflictelor politice și că tocmai de aceea e îndreptățit să prețuiască așa de mult instituția familiei. După ce o să citesc integrala Amos Oz, promit că o să te caut prin redacția unui cotidian atât de calitativ și o să-ți servesc flegma de la care s-o fi abținut bătrânul Oz!
Nu sunt în măsură să înțeleg pe niciunul dintre cei trei. Nu sunt în stare să înțeleg universul joycean cu tehnica monologului interior excesiv sau a fluxului de conştiinţă echivoc. Precum mă plictisesc Leopold Bloom sau Dublin-ul cel încâlcit. Mai așept să mai treacă câțiva ani, să mai văd niște ecranizări, să mai citesc niște recenzii, să văd Dublin-ul, să mă îndeletnicesc mai întâi cu Hemingway și Faulkner, pe care îi evit cu bună știință de prea multă vreme. Poate de abia atunci să-l înțeleg pe Joyce, cu al său Ulise exasperant, mult prea mare, transpus într-un Dublin epopeic, mult prea mic.
Ninsoarea dușmănoasă s-a oprit de vreo două săptămîni. O plimbare cu ochii, pasul, cugetul prin Bucureşti năucește. Jegul, îndelung ascuns de stratul sufocant de zăpadă imaculată din primele zile, murdăria, fecalele de câine. La dracu’ cu câinii vagabonzi! Să-i adune dracului cu tot cu fecale, cu tot cu maldăre de zăpadă jegoasă, cu tot cu babe și nebune care militează pentru păstrarea câinilor, a fecalelor, a zăpezii mizerabile de pe străzi!
Colecționarul e în fiecare din noi. Colecționăm arareori sau frecvent, mai mult sau mai puțin, vechi sau nou, în mod conștient ori ba. Colecționăm lucruri, obiecte, opere, trăiri, sentimente, senzații, trăiri, evenimente, și de ce nu?, chiar persoane. Obsedați, egoiști, pătimași, alienați, meschini, prefăcuți, de cele mai multe ori, odioși. Colecționăm ca o măsură disperată de a ne împotrivi futilității condiției umane.
El pe mine mă vrea, înfățișarea mea exterioară și nicidecum sentimentele sau inteligența sau chiar trupul meu. Nimic din ceea ce este uman.
E colecționar. De aici provine tot ce este mort în el.Știu că este patetic. Știu că este victima unui nenorocit mediu suburban nonconformist și a unei clase sociale nenorocite, prototipul groaznic al unei lamentabile clase de mijloc, care încearcă cu timiditate să-i imite pe cei din înalta societate. Am crezut întotdeauna că mediul din care proveneau T si M era de departe cel mai rău: nimic altceva decât golf și gin, și bridge, și mașini, și accentul afectat, și bani destui, și frecventarea unor școli de prestigiu, și ura față de artă (teatrul rezumându-se pentru ei la o pantomimă de Crăciun și o reprezentație a trupei locale; Picasso și Bartók erau vorbe de ocară, doar dacă nu vroiai să provoci ilaritate). Da, toate astea sunt respingătoare. Dar Anglia lui Caliban este și mai îngrozitoare.
John Fowles- Colecționarul, ed. Polirom, 2011
. Blestemat inveliș perisabil. Stranie creație volatilă. Imposibilitatea acceptării necondiționate. Un film bizar. Atât de bizar, încât devine minunat de-a dreptul.
Românul se vrea a fi gurmand. Și ține la siluetă. E interesat mai ales de mâncarea sănătoasă. Păi cine altcineva și-ar mai ticsi până la refuz coșul de cumpăraturi cu caserole apetisante de carne de porc, deasupra cărora să troneze niște roșii importate din Turcia sau o salată fadă de nu se știe unde? Este ficatul compromis? Nu are cum să fie, colesterolul cel rău va fi mereu îngenuncheat de asemenea surse pure de vitamine.
Toate numele este o parabolă inedită despre scurgerea implacabilă a timpului, despre memoria colectivă și instituţiile menite să o conserve.
Într-un oraş aflat într-un timp istoric nedefinit şi un spaţiu anume, Arhiva Generală, un imens depozitar al tuturor numelor care au existat, există sau vor exista vreodată, este un impediment redutabil în calea neîndurătoarei uitări. În imediata ei apropiere, Cimitirul General năpădește tot mult aşezămintele celor vii; monumentele funerare și zidurile-i năruite sunt îngemănate cu străzile orașului însuflețit.
Într-o zi, un umil funcţionar al arhivei porneşte în căutarea nu a unei ființe vii, ci a unui nume de femeie. Pentru a-l aduce din lumea morţilor în cea a viilor, din uitare în aducere aminte, registratorul va trebui să răzbată dincolo de granița ce separă cele două antinomii ale condiției umane. Lăsându-se ghidat prin bezna blestematei de Arhive de un înșelător fir al Ariadnei, deprinzându-se cu autocunoașterea, realizează într-un final că adevărata stavilă în calea uitării şi a pieirii totale o constituie memoria, prezervată în ceva mai mult decât o simplă, banală, meschină hârțogăraie.
Nu moartea condamnă numele si persoanele care le poartă la pieire, ci uitarea. Farsa unui păstor de a schimba între ele numerele mormintelor, distrugerea originalului unde fusese înscrisă data morții femeii necunoscute sunt măsuri luate împotriva stării de uitare, de indiferență față de soarta celor dispăruți, acestea culminând cu reorganizarea Arhivei Generale, care va reuni atât arhiva numelor celor vii, cât și a celor morţi. În același loc, în aceeași sală imensă, tocmai pentru a readuce toate numele în prezent.
Cunoaşterea unui nume nu va putea dezvălui viaţa ce se ascunde dincolo de acesta, va putea în schimb să îl salveze de la uitare. Funcționarul va continua să vegheze astfel asupra numelor. Domnul José intră în Arhivă, se duse la biroul şefului, deschise sertarul în care îl aşteptau lanterna şi firul Ariadnei. Îşi legă de picior un capăt al firului şi înaintă spre beznă.
Avea dulapul plin de bărbaţi şi de femei, despre care aproape în fiecare zi se vorbea în ziare, iar pe masa lui se afla certificatul de naştere al unei persoane necunoscute şi era ca şi cum i-ar fi pus pe toţi pe talgerele unei balanţe, o sută de mii de oameni într-o parte, unul în cealaltă, descoperind apoi, surprins, că aceia împreună nu cântăreau mai mult ca acesta, suta era egală cu unul, unul valora cât o sută.
Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o, Dar moartea, Ce-i cu ea, Trebuie respectată, Aş vrea să-mi spuneţi în ce constă, dupa părerea dumneavoastră respectul faţă de moarte, Mai presus de orice, nu trebuie profanată, Moartea, ca atare, nu poate fi profanată, Ştiţi bine că vorbesc de morţi, nu de moartea în sine.
Aici a trăit o femeie care s-a sinucis din motive necunoscute, care a fost căsătorită şi a divorţat, care s-ar fi putut duce să locuiască cu părinţii dupa divorț, dar care a preferat să rămină singură, o femeie care, ca toate celelalte, a fost mai intii fetiţă iar apoi domnişoară, dar care, incă de pe atunci, intr-un mod nedefinit, dar sigur, era deja femeia care urma să devină, o profesoară de matematică al cărei nume de fiinţă vie s-a aflat în Arhiva Generală a Stării Civile alături de numele tuturor fiinţelor vii din acest oraş, o femeie al cărei nume de moartă s-a intors în lumea vieţii pentru că domnul Jose s-a dus să-l răscumpere lumii morţii, numai numele, nu şi pe ea, căci nu are puteri atît de mari un simplu registrator.
Jose Saramago- Toate numele, Ed. Polirom, 2011
Opera lui Balzac era de o magie delicioasă pentru tinerii chinezi condamnați la “reeducare” pe Muntele Fenixului Ceresc. Dar cum s-au raportat la “Jean-Christophe”-ul lui Rolland?
Fluviul năvalnic al sutelor de pagini pur și simplu mă înghițise. Era cartea pe care mi-o dorisem dintotdeauna: o dată ce-ai terminat-o, nimic nu mai e la fel, nici viața asta amărâtă, nici lumea asta nenorocită.
Dai Sijie- Balzac și micuța croitoreasă chineză, ed. Polirom, 2011
Așa să fie cu orice-mi viitoare lectură! Și fie ca foamea-mi de cărți să nu se potolească nicicând!
Se consideră că istoria a apărut în Grecia, odată cu democrația. Se pare ca va dispărea din Europa odată cu ea.
Purificare anarhică a înseși rațiunii mundane de a fi. Început de Europă vitregită de orice sens.