Muzeul inocenței

Muzeul Inocenței, Istanbul

Muzeul inocenței este romanul pamukian care mi-a suprasolicitat răbdarea de până acum. Dacă Zăpezii i-am acordat încă o șansă, reușind la final să mai întrevăd rămășițe din plăcerea dată de un început promițător, în cazul de față a trebuit să mă înarmez cu și mai multă răbdare, fiindcă de consecvență nicicând să fie vorba.

Romanul a fost terminat cu chiu, cu vai, în câteva luni, ajungând la un moment dat să mă întreb, scârbită, dacă o să pot trece vreodată de scenele parcă repetitive, disperante, adesea cretinoide. Răstimp în care mi-am văzut de alte multe lecturi și m-am delectat cum se cade, până la o incontestabilă deferență, cu ele. Și răstimp în care acestui roman i s-a conferit statutul de: lectură doar în cazuri extreme de plictis (a se vedea dorință masochistă). Ca să nu mai spun cum s-a desfășurat lectura, de la atâtea descrieri melancolice- agasante, sărirea câtorva pagini plictisitoare- revenirea la ele, datorită mustrării de conștiință, devenise ceva uzual.

Pasiunea personajului principal – Kemal bey față de duduia Füsun este exagerată, absurdă și tulburătoare. Iar când Pamuk a inaugurat clădirea dedicată muzeului inocenței, cu banii câștigați de pe urma decernării premiului Nobel, unde cititorii pot vedea toate obiectele pe care Kemal, în obsesia lui pentru Füsun, le fură de-a lungul anilor din casa acesteia, și când am mai observat și faptul că la muzeu poți intra cu biletul tipărit în interiorul cărții, mi-am spus că: gata! ajunge! Se mai îndrăgosteşte omul şi suferă, dar viaţa merge mai departe! Cât de nătărău să fii să te mulțumești cu strângerea mărunțișurilor pe care Füsun le-a atins, precum mucuri de țigară, nasturi, ace, agrafe, șervețele, tot soiul de câini bibelou de pe televizorul familiei, cu mese desfășurate, la început, într-o atmosferă încărcată, cu privitul la televizor, cu oftatul, cu privitul și mai insistent discreto-voalato-direct la persoana iubită de o manieră compulsivă, şi cu vorbitul cu papagalul Lămâie și să tot aștepți noi oportunități, noi vizite, noi mese, noi…?

Sunt conștientă de faptul că această poveste stânjenitoare nu este doar povestea unor îndrăgostiți și a unei dragoste obsesive, neputincioase, cât este povestea Istanbulului și a prefacerilor unei societăți conservatoare, tradiționaliste. Este o transpunere ieșită din comun a unei ficțiuni în realitate și o dorință de conservare a timpului, prin păstrarea acelor fragmente de viață istanbuleză prezervate în obiecte mai mult sau mai puțin utile, de vreme ce Pamuk și-a realizat, de la bun început, romanul ca pe un soi de catalog al muzeului.: Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire.

Pamuk supralicitează, astfel, răbdarea cititorului de multe ori, reluând scene în care manifestările obsesionale ale lui Kemal sunt în centrul atenției. Chiar dacă Pamuk încearcă doar să redea atmosfera nelalocul ei și dimensiunile covârșitoate ale pasiunii mistuitoare ale personajului său, nu puține sunt paginile, descrierile, evenimentele repetitive care devin plictisitoare.

Nu pot însă să nu recunosc meritele incontestabile ale acestei opere: Muzeul inocenței este mai mult decât un prozaic și absurd roman de dragoste, conferă informații de preț despre cultura turcească și despre prefacerile dureroase și greoaie ale unei societăți sărace, dominate de idealuri religioase, nepregătite să-și însușească modernizările lumii occidentale.

Cât despre viitoarele opere pamukiene de care ar trebui să mă îngrijesc în a le lectura, doresc doar să dau dovadă de mai multă răbdare și consecvență, mai ales, când o să vină vorba de un Mă numesc Roșu.

Simțeam că atunci când eram beat de-a binelea încercam o ciudată plăcere de pe urma suferinței mele și socoteam, mânat de un orgoliu prostesc, că situația în care mă aflam putea să devină subiectul unor cărți, filme sau opere.

Aș dori să le spun cititorilor și vizitatorilor muzeului care mă întreabă dacă în ziua aceea sufeream pentru pierderea tatei sau pentru că Füsun nu venise la înmormântare că suferința din dragoste este un întreg. Adevărata suferință din dragoste se statornicește în cel mai însemnat punct al existenței noastre, ne ia în stăpânire pornind din punctul nostru cel mai slab  și ni se răspândește irepresibil în tot corpul, în toată existența, conectându-se profund la toate celelalte dureri care ne macină. Dacă suntem îndrăgostiți fără speranță, totul, de la pierderea tatălui până la cel mai banal ghinion ca, de pildă, pierderea cheii, toate celelalte suferințe, necazuri și neliniști nu reprezintă altceva decât  propulsorul adevăratului nostru calvar, care este oricând gata să se amplifice din nou. O persoană ca mine, a cărei viață a fost cu totul răvășită din pricina dragostei, nu face decât să adâncească și mai mult, deși fără voie, rana pe care o poartă-n suflet, deoarece socotește că rezolvarea tuturor celorlalte probleme cu care se confruntă va fi cu putință doar odată cu lecuirea suferinței din dragoste.

Aș dori să le pot explica puțin cititorilor care se miră de faptul că m-am dus vreme de opt ani în vizite de seară la familia lui Füsun (nu pot deloc s-o numesc Keskin), ca și de faptul că vorbesc cu atâta degajare despre un lung interval de timp, despre mii de zile, că timpul este înșelător și că există, pe de o parte, timpul nostru și, pe de altă parte, timpul „oficial”- cel pe care îl împărtășim cu ceilalți. Este important să fac acest lucru, atât pentru a dobândi respectul cititorilor, care văd în mine un ins ciudat, obsedat, înspăimântător, de vreme ce am bătut drumul până la ei vreme de opt ani, în numele dragostei mele pentru Füsun, cât și pentru a-i ajuta să priceapă cum arăta viața în casa aceea.

(…) îmi dădeam seama, de cum intram pe ușă și-o vedeam pe Füsun, că (…) departe de Füsun, lumea mă tulbura, asemenea unui puzzle ale cărui piese sunt vraiște. Când o vedeam pe ea, simțeam într-o clipă că piesele puzzle-ului se aflau la locul lor și mă relaxam, aducându-mi aminte că lumea era un loc frumos, plin de noimă.

Peste multă vreme, când viața urma să mă pună față în față cu cei mai obsedați, mai stranii și mai nefericiți colecționari din Istanbul, când urma să-i vizitez prin case ticsite de hârtii, gunoaie, cutii și fotografii, aveam să-mi amintesc, în strădania de-a pricepe ce anumeau simțeau acei confrați ai mei în vreme ce strângeau capace de răcoritoare ori fotografii cu artiști și ce semnificație îmbrăca pentru ei fiecare piesă nouă, de sentimentele care mă-ncercau în vreme ce subtilizam obiecte din casa familiei Keskin.

Uneori, sub înrâurirea acestui sentiment consolator, aveam senzația că și eu mi-aș fi putut concentra colecția în jurul unei povești și visam, fericit, să-mi pot etala și depăna viața, despre care mama, fratele meu mai mare și, în cele din urmă, toată lumea socoteau că mi-o irosisem, într-un muzeu care să le ofere tuturor o lecție de viață, atât prin lucrurile rămase de la Füsun, cât și prin propria-mi istorie.

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în Spațiu. (…)
A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijuliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:
– Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.

Orhan Pamuk- Muzeul inocenței, ed. Polirom, 2010

sursa foto 1 & sursa foto 2 & sursa foto 3 & sursa foto 4

Comments

comments