La Femme Rompue

O stare de angoasa ma cuprinde la ideea ca, peste ani si ani, m-as numara si eu printre cele hulite, scuipate, batjocorite, luate in deradere de catre consoarta lui Sartre: casnica, cumintita, nevasta-model, mama-model, impacata cu cele lumesti si cu sine insasi… Un trai lalai, caldut, abscons… Bine am venit in clubul nevestelor deprimate!
Deocamdata inca imi mai permit luxul sa imi pastrez cinismul, scepticismul, pesimismul etc, pe de o parte, fiindca nu mi-am intalnit ursitul (in conceptia lui mamaie, ca doar, deh, al naibii a fost ursit intre timp altora, daca tot nu am fost pe faza!), si, pe de alta parte, fiindca tind sa cred ca nu am nici in clin, nici in maneca cu Monica asta beauvoiriana care se autoanuleaza, care abdica in fata micului trai burghez, in sanul familiei, cu femeia asta sfasiata… Ceva in mine se impotriveste, astfel, de mama focului sa ajung doar nevasta cuiva, acel cineva care, de altfel, ma va insela dupa fix 20 ani cu una mai tanara, mai vampa, mai ambitioasa etc, doar mama cuiva, a unor obraznicaturi nerecunoscatoare si abjecte…
Reiterez gandurile expuse intr-o mai veche postare: pentru draguta de mine nu exista titlurile astea onorifice de mama-model si, mai ales, de nevasta-model, fiindca nu cred in existenta raiului domestic, in institutia familiei, in imbatranirea in doi (groaznica consolare, de vreme ce semnele propriei decrepitudini se reflecta al naibii de bine in ochii celuilalt!)… Asa precum incapatanarea de a-i categorisi pe mai toti barbatii drept o apa si-un pamant, de a nu mai dori sa acord momentan vreo sansa vreunuia, de a-mi plange singurica de mila, nu a facut decat sa o revolte pe o prietena, asezata frumusel la casa ei…
Asta pentru ca, nu stiu, draga mea, ce ar fi mai greu de suportat: faptul ca mi-as sacrifica cariera pentru un barbat, ca as consimti sa ma insamanteze, ca mi-as accepta benevolent viata de casnica; faptul ca acel barbat caruia i-am cedat cei mai frumosi ani din viata a inceput sa calce tot mai stramb si chiar intentioneaza sa isi refaca bruma de viata ramasa alaturi de alta sau faptul ca senectutea agraveaza singuratatea in doi…
Sa ii tolerezi barbatului micile escapade amoroase mai e cum mai e, sa inchizi ochii cu lehamite ca doar, deh, masculul meu alpha ma iubeste numai pe mine, dar are dreptul, saracul, sa mai guste din ideea de harem din cand in cand, dar sa il mai si imparti constienta cu o femela care atenteaza sa iti ia binemeritatul loc in inimioara lui, este de-a dreptul bizar si parca suna a reclama de ciocolata cu rom: “senzatii tari: una acum, una pentru mai tarziu”…
Asa ca poate mai mult sau poate mai putin decat altele, sunt prinsa la mijloc intre: declaring war on love sau declaring love for someone … Sunt contradictorie, sunt nehotarata, sunt si eu une femme rompue… Insa de un lucru sunt sigura ca ma tem: nu atat de traiul in doi, cat de singuratatea in doi, de trairea in contratimp… Fiindca m-am complacut ei pentru o vreme si sa dea naiba daca mai vreau sa trec prin ce am trecut! “Cumplita contradictie a furiei nascute din iubire si care ucide iubirea”…

“intotdeauna privisem departe. Ar trebui sa invatam sa traim pe termen scurt? Stateam asezati unul langa altul sub stele, mangaiati de mirosul amar al chiparosilor, iar mainile noastre se atingeau; pentru o clipa timpul se oprise. Avea sa-si reinceapa curgerea (…) Sa nu privim prea departe. In departare erau ororile mortii si ale despartirilor; erau plagile, sciatica, infirmitatile, sterilitatea mintala, singuratatea intr-o lume straina pe care n-o vom mai intelege si care-si va continua cursa fara noi. Voi reusi oare sa nu ridic ochii spre acele zari? Sau voi invata sa le percep fara spaima? Suntem impreuna, e sansa noastra. Ne vom ajuta sa traim aceasta ultima aventura, din care nu ne vom mai intoarce. Asta ne-o va face oare tolerabila? Nu stiu. Sa speram. N-avem de ales”