Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry

Romanul de debut al sciitoarei britanice Rachel Joyce, mult mai cunoscută grație carierei avute în lumea teatrului și a televiziunii, este povestea tulburătoare a unui om cât se poate de obișnuit care decide să întreprindă o uluitoare călătorie, din dorința de a-și îndrepta o greșeală a tinereții și de a contribui la salvarea miraculoasă a unei mai vechi prietene. Autoarea britanică reușește, astfel, să creeze o scriere plină de farmec și deosebit de emoționantă, care devine în scurt timp și în mod îndreptățit un real bestseller internațional.

De ce Harold Fry este un om obișnuit? Este un om proaspăt ieșit la pensie, cu un trai liniștit și nu prea fericit, de vreme ce soția îi este o adevărată străină de aproape douăzeci de ani, dintr-un orășel și mai liniștit din sudul Marii Britanii, Kingsbridge. Într-o bună zi, primește o scrisoare de la o fostă colegă de fabrică cu care nu a mai vorbit cam de când căsătoria lui a devenit mai mult una de fațadă. Și nu orice tip de scrisoare, ci una de rămas-bun, Queenie Hennessy suferind de cancer în fază terminală.

Neavând curajul de a-i expedia scrisoarea de răspuns, în care ar fi strecurat niște încurajări neavenite și ipocrite, Harold Fry decide, dintr-un impuls brusc și necugetat, de a o vedea pe Queenie, de unde va rezulta un tulburător și uimitor pelerinaj al secolului XXI. Bătrânul este decis să străbată o incredibilă distanță de 800 de km pe jos până la mai nordicul Berwick on Tweed, încălțat în niște pantofi ușori de vară, fără busolă, ghiduri ajutătoare, bani suficienți sau telefon mobil, din dorința disperată de a o împiedica pe Queenie să moară.

Înainte, tot înainte. Acestea erau singurele cuvinte. Nu știa dacă le striga sau doar le spunea în minte; sau dacă altcineva le rostea. Se gândi că poate e singurul om rămas în lumea aceasta. Doar drumul mai exista. Iar el era doar un corp în care mai sălășluia o călătorie. Picioarele înfășurate în bandă adezivă argintie și Berwick on Tweed erau, de fapt, Harold.

Străbate tot felul de sate, orășele, păduri, dealuri, câmpii și drumuri naționale, înarmat doar cu încrederea că bolnava îl va aștepta și va învinge moartea. Se desprinde de civilizație, se mulțumește cu puțin, învață să se descurce și să se orienteze în natură, să mănânce frugal din roadele pădurilor străbătute, să doarmă sub cerul liber, în hambare sau depozite, să aprecieze simplitatea și adevărata frumusețe a lucrurilor. Iar descrierile poienilor, ale culorilor cerului sau ale vegetației din păduri sau grădini sunt superbe!

Ceea ce îi fusese atât de clar când era singur, mergând de capul lui, se pierdea în această abundență de opțiuni și în aceasta furie a străzilor și a localurilor cu vitrine multicolore. De-abia aștepta să se întoarcă în câmp deschis.

De-a lungul călătoriei întâlnește oameni obișnuiți cu povești de viață care de care mai incredibile. Cei doritori să îl asculte pe bătrânul cu aspect din ce în ce mai neîngrijit, din fața lor, resimt empatie față de Quennie, duioșie, entuziasm față de cauza pledată, multă curiozitate și, de ce nu?, chiar înțelegere. Îi acordă mâncare, apă, adăpost, bani, pe care Harold îi refuză însă, mulțumindu-se cu lucruri simple, însă atât de importante, precum o busolă, un sac de sormit sau cârpirea pantofilor.

– Sunt un ins obisnuit, aflat în trecere. Nu ies cu nimic în evidență. Și nu deranjez pe nimeni. Când le spun ce fac, toți par să mă înțeleagă. Se gândesc la propria lor viață și mă îndeamnă să ajung la destinație. Vor ca femeia aceasta, Queenie, să trăiască, la fel cum vreau și eu.

Oamenii întâlniți întruchipează diferite categorii sociale; pâna și imigranții, cei fără adăpost, bețivii sau drogații dau dovadă de omenie și sunt dispuși să-l ajute. Poveștile lor de viață sunt cele care, la rândul lor, îl vor surprinde și îl vor impresiona pe Harold.

Probabil că așa era în toată Anglia. Oamenii cumpărau lapte, făceau plinul la mașină, expediau scrisori. Dar ceea ce nu știau decât ei era greutatea îngrozitoare a secretului pe care îl purtau în suflet. Efortul inuman pe care îl făceau uneori ca să fie normali, ca să participe la lucrurile care păreau ușoare și obișnuite. Singurătatea lor.

Lumea era alcătuită din oameni care puneau un picior în fața altuia; o viață putea să pară obișnuită doar fiindcă cel care o trăia făcea asta de foarte mult timp. Acum nu mai putea trece pe lângă un necunoscut fără să recunoască un adevăr: că toți erau la fel și, în același timp, unici; și că aceasta era dilema condiției umane.

După atâtea săptămâni pe drum, Harold începe să resimtă oboseala și să-și ridice semne de întrebare asupra succesului demersului său. Devine caz mediatizat și se trezește în urmă-i cu o liotă de așa-ziși pelereni, care doreau să-i urmeze exemplul și să contribuie și ei la salvarea lui Queenie. Încearcă să nu se lase cuprins de disperare și de povara amintirilor din ultimii ani: pierderea prietenei din tinerețe, a fiului supradotat sau îndepărtarea de soție.

Se gârbovi și călcă mai apăsat, ca și cum n-ar fi mers spre Queenie, ci s-ar fi îndepărtat de sine.

Harold nu mai vedea distanțele în kilometri. Acum le măsura cu amintirile lui.

Se rugă să găsească destulă putere în el ca să meargă mai departe. Și își ceru iertare că nu crede.

Se gândi la toți oamenii pe care îi întâlnise, la suferința și strădaniile lor, și simți din nou singurătatea ființei umane.

Pelerinajul întreprins nu este numai unul de salvare, de mântuire a unei ființe bolnave, ci este un pelerinaj în vederea propriei mântuiri, a împăcării cu trecutul, a acceptării și înțelegerii depline a greșelilor din tinerețe, a inevitabilelor păreri de rău și amintiri dureroase. Harold Fry nu pleacă numai pentru dobândirea acestei minunate izbăviri, Harold Fry pleacă într-un incredibil pelerinaj al căutării de sine.

(…) dacă faptul că ai încercat să găsești o cale, când nici măcar nu știai că poți ajunge la capătul ei, nu este un miracol, atunci chiar nu știu ce altceva e.

Rachel Joyce – Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, ed. Litera, 2014

sursa foto 1, sursa foto 2, sursa foto 3

Comments

comments