Dragostea în vremea holerei

Să aștepți peste jumătate de secol pentru a-i jura din nou celei care ți-a rămas în gând și suflet de-a lungul întregii vieți „credință eternă și dragoste nemărginită”. Să realizezi că dragostea este „cu atât mai intensă cu cât se apropie de moarte”. Timpul necruțător ce se așterne încontinuu nu face decât să întețească focul mocnit al ei înainte de marele final. Iar gândul înspăimântător al morții de o „probabilitate permanentă” este menit să evidențieze atât frumusețea vieții trăite, dar și a brumei rămase, cât și nebunia unei dragoste minunate redescoperite pe când la orizont se vor contura ultimile triste înserări.

Înțelepciunea ne vine când nu mai avem ce face cu ea.

De n-ar fi fost ceea ce era în fond, anume un drept-credincios de modă veche, poate că i-ar fi dat dreptate lui Jeremiah de Saint-Amour când spunea că bătrânețea este o stare indecentă care trebuie oprită la timp. (…) La optezeci și unu de ani, își mai păstra suficientă luciditate ca să-și dea seama că firele care îl legau de această lume erau atât de firave încât se puteau rupe fără durere, în somn, la cea mai mică mișcare, dar motivul pentru care făcea tot ce-i stătea în putere ca să le păstreze era spaima că nu-l va întâlni pe Dumnezeu în beznele morții.

Consultându-l mai îndeaproape, a constatat că nu avea febră, nu-l durea nimic, iar singura senzație care îl  încerca era nevoia urgentă de a muri. I-a fost suficient un interogatoriu insidios, luat mai întâi lui, iar mai apoi mamei, ca să verifice încă o dată că simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.

(…) un bărbat simte cât de aproape e bătrânețea când își dă seama că începe să semene cu propriul său tată.

Adulții (…) începând de la o anumită vârstă, fie au simptomele fără boli, fie și mai rău: boli grave care prezintă simptomele altora inofensive.

(…) a înțeles ceea ce practicase fără să știe: că poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără să o trădezi pe nici una. Singur în mulțimea de pe chei, își spuse cu o răbufnire de furie: „Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe”.

Odată, el îi povestise un lucru de neconceput pentru ea: invalizii simt dureri, cârcei, furnicături în piciorul sau mâna care le-a foat amputate. Întocmai așa cum i se întâmpla și ei când îl simțea acolo unde nu mai era.

(…) nu se mai simțeau ca niște tineri îndrăgostiți și cu atât mai puțin ca niște amanți târzii. Era ca și cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieții conjugale și-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii. Treceau în tăcere, ca doi soți bătrâni căliți de viață, dincolo de capcanele pasiunii, dincolo de festele brutale ale iluziilor și de mirajele dezamăgirilor: dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.

Gabriel Garcia Marquez- Dragostea în vremea holerei, ed. RAO, 2012

sursa foto

Comments

comments