Deșertul pentru totdeauna

De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi.

Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat.

Mi-am amintit de Petroniu care, înainte de a se sinucide, şi-a chemat prietenii la un ospăţ. E greu de imaginat un sfârşit mai străin de logica mea. Trec peste faptul că eu n-aş avea pe cine să chem. Dar cum să transformi moartea în spectacol?

Am mers prin viaţă ca pe o stradă plină de câini, fără să iau în mână nici o pietricică, să mă apăr. Aşa ceva se plăteşte. (…) Într-o zi, vei afla şi tu, băiete, că nu moartea e greu de înfruntat, ci viaţa.

Mă gândesc la îndrăzneala panteismului de a-l socoti pe Dumnezeu interior creaţiei sale. Ceea ce ar însemna că Dumnezeu „curge” o dată cu noi. Sfârşitul creaţiei sale ar fi şi sfârşitul său.

Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid.

Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, îşi pune ştreangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinţa de a mai trăi.

Octavian Paler- Desertul pentru totdeauna, ed.Polirom, 2009

Comments

comments