Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică

Kjersti Skomsvold a învățat că „pentru un scriitor, singurătatea este un refugiu necesar” și că, în timpul moșirii creației, simpla ei prezență este suficientă. Astfel că numai un asemenea roman, de o scriitură profundă, însă mucalită pe alocuri, poate aduce o perspectivă nouă şi neobișnuită asupra singurătăţii celei amare.

Mathea Martinsen din Haugerud este bătrâna norvegiancă de la trei, cea antisocială, căreia îi vine greu să vorbească cu oamenii și care se refugiază în ședințe îndelungate și zadarnice de croșetat bentițe pentru urechi. Ajunsă la o vârstă înaintată și confruntată de ani de zile cu o stare de singurătate atroce, după ce inteligentul ei soț, numitul Epsilon, obsedat de statistică și un adevărat epicentru de raportare existențial, decide să continue dezlegările problemelor vitale de statistică prin preajma vecinei de la doi, Mathea rememorează întâmplări din viața ei trecută și prezentă.

Obișnuită să trăiască în singurătate și neînsemnătate, cu o existență anostă, în care preaplinul evenimentelor banale aduce mai degrabă a nevolnicie, cu o teamă patologică față de vecini, față de vânzătorii de la casele de marcat din supermarket, cărora nu cutează să le ceară nici măcar o plasă, față de colegii soțului la petrecerea de Crăciun, Mathea ajunge să conștientizeze că linia finală a vieții sale banale urmează să fie trasată cât de curând.

Bătrâna încearcă, în mod stângaci, să facă primii pași în lume, de unde și umorul involuntar și deosebit de trist cu care sunt redate micile ei mari aventuri temerare în societatea cea haină. Mathea nu a excelat niciodată în nimic: a fost casnică toată viața ei, a croșetat un număr imens de bentițe complet inutile, s-a căznit să vorbească în rime și verifică zilnic anunțurile mortuare din ziar, tot așteptând/sperând ca numele ei să fie și el figurat. Singurele evenimente remarcabile din viață-i sunt când a fost fulgerată în curtea școlii, în timp ce număra câteva pietre banale, când s-a căsătorit cu băiatul care a reușit să determine numărul lor exact, când i s-a spart apartamentul, când a început să învețe germana prin corespondență și, mai nou, când aude sunetele ambulanței în depărtare.

Am făcut un pas important în viață, dar acum trebuie să mai fac unul. Nu se poate să stai nemișcat, pentru că intri în hibernare, și cât ai spune „pește” viața s-a și dus printre degete.

Acum nu își dorește decât să se știe că odată a trăit o femeie frumoasă, inteligentă și extrem de amuzantă. Începe să sune zilnic la biroul de informații și să întrebe de Mathea Martinsen din Haugerud, în speranța demonstrării celorlați că a fost și încă este una dintre cele mai solicitate și adorate persoane din țară. Încearcă să-și planifice propria înmormântre și îngroapă în curtea blocului o capsulă a timpului  care conține câteva obiecte dragi, reminiscențe ale unei vieți cât se poate de banale, însă atât de însemnate.

Mă identific cu bananierul nu doar pentru că sunt gârbovită, ci și pentru că am înflorit fără organe de reproducere și am rodit fără semințe, ceea ce, după cum spunea Buddha, înseamnă că nu am niciun rost. Și cred că nu a greșit când s-a referit la lipsa de speranță a tuturor activităților pământești.

Iar îmbrăcând rochia de mireasă de culoarea piersicii, Mathea speră să devină cât mai vizibilă, să iasă din conul de umbră în care a trăit toată viața, să pășească cât mai repede pentru a le demonstra celorlați și, mai ales, sieși, că existența ei nu a fost în van. Mathea trebuie însă să nu uite că, cel mai adesea, cu cât mergi mai repede, cu atât ești mai insignifiant.

Povestea tragicomică a preamodestei Mathea este trasată, astfel, în mod tulburător și emoționant. Mathea devene prototipul oricărei persoane singuratice, sărace/sărăcite pe plan afectiv și mărginite, care se căznește atunci când încă se mai poate, prin mijloace modeste, prin vorbe simple, prin rime copilărești și prin gesturi înduioșătoare de a devoala o parte din viață-i, de a se dezbăra de singurătate, de a încerca să fie băgată în seamă, acceptată și înțeleasă și, nu în ultimul rând, de a învăța să trăiască cu adevărat.

Infinitul plus unu e deasupra mea, iar eternitatea dedesubt. (…) Trebuie să râd și să plâng, pentru că sunt cea mai amuzantă persoană pe care o cunosc. (…) Stau perfect nemișcată, timpul s-a oprit și în jur totul e încremenit. Pe cer nu văd decât nori care seamănă cu bezelele, iar de auzit, aud doar sirenele de ambulanță. Se apropie.

Kjersti Skomsvold – Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică, ed. Allfa, 2013

sursa foto 1, sursa foto 2

Comments

comments