Portrete cecene

Dar când Ahmed trecea portretul terminat peste birou și familia vedea forma acelui nas iubit, aerul se scurgea din încăpere, înlocuit de miracolul recunoașterii, cu mamă, tată, soră, frate, mătușă și văr găsind în nasul acela fiu, fratele, nepotul și vărul care fusese cândva, care ar fi fost, care putea fi și își permiteau să alerge acum după această posibilitate ca personajele de desene animate care sar de pe râpă, ținute în aer de siguranța că există un drum sub picioare până când privesc în jos –  și apoi plonjează, cum spune fratele mai mic care, la vârsta de șaisprezece ani, a obosit să fie cel mai tânăr și speră din tot sufletul că fratele lui mai mare se va întoarce, din foarte multe motive, dintre care nu ultimul este acela că se va însura și va face un copil și fratele cel mic va înceta să fie cel mai mic; fratele cel mic, cel care nu are nimic de spus despre nas, pentru că el își amintește nasul fratelui său și nu are nevoie ca nasul să însemne ceea ce vor părinții să însemne, este cel care, șase luni mai târziu, va fi făcut dispărut în spatele unui camion, întocmai ca fratele mai mare, care va recunoaște Groapa, cu toate că are ochii legați și căluș la gură, după mirosul bogat al lutului, așa cum o

recunoscuse și fratele mai mare, ale cărui degete vor fi schingiuite cu aceleași cabluri electrice care se sudaseră de oasele fratelui mai mare, care va sta pe marginea unei gropi comune pe care fratele său o săpase și se va prăbuși în ea, întocmai ca fratele mai mare, deși îi va lua patru minute și șase gloanțe mai mult ca să moară, care va fi îngropat la doar un braț de lut deasupra fratelui său și ale cărui oase le vor găsi, în timp, pe cele ale fratelui său și astfel, într-un moment nedeterminat din viitor, vor da răspuns rugăciunilor mamei lor ca băieții să se reunească, oriunde ar ajunge (…) mai aproape unul de altul decât în plonjarea aceasta nu vor mai fi nicicând și cu primul foc de armă, un frate căzu în brațele celuilalt și la al cincilea foc de armă legătura de la ochi se topi și lumina pe care o stăvilise dăinui de-a pururi, și pe peretele bucătăriei din casa părinților portretul lui va sta la un braț distanță de cel al fratelui mai mare, iar mama va petrece după-amiezi întregi privindu-le, rugându-se ca frații să se regăsească, oriunde ar fi.

Anthony Marra – Constelația fenomenelor vitale, ed. Humanitas, 2013, pg. 142 -143

sursa foto

De ce „Mizerabilii” este o operă de căpătâi care merită oricând să fie recitită

Tant qu’il existera, par le fait des lois et des moeurs, une damnation sociale créant artificiellement, en pleine civilisation, des enfers, et compliquant d’une fatalité humaine la destinée qui est divine ; tant que les trois problèmes du siècle, la dégradation de l’homme par le prolétariat, la déchéance de la femme par la faim, l’atrophie de l’enfant par la nuit, ne seront pas résolus ; tant que, dans de certaines régions, l’asphyxie sociale sera possible ; en d’autres termes, et à un point de vue plus étendu encore, tant qu’il y aura sur la terre ignorance et misère, des livres de la nature de celui-ci pourront ne pas être inutiles.

Victor Hugo, Hauteville-House, 1er janvier 1862

sursa citat / sursa foto

Să tot fie a treia or a patra oară când m-aș încumeta la o recitire. Prima oară în română, dățile ulterioare în franceză. Nu m-aș încumeta, în schimb, la recitirea prozei integrale proustiene, dacă aș și finaliza-o vreodată.

Războiul lui Dostoievski și pacea lui Tolstoi

Tolstoi îi reproșa lui Dostoievski, cât timp acesta a trăit, cu malițiozitate și pe un ton, de cele mai multe ori, critic, faptul că opera sa duce lipsa veridicității. Aversiunea sa față de Frații Karamazov, considerat a fi un exemplu de anti-literatură, precum și desconsiderarea defectuoasă a personajelor dostoievskiene este cu atât mai cinică, cu cât cei doi nu s-au întâlnit niciodată, Tolstoi supraviețuindu-i lui Dostoievski încă 29 de ani. La rândul său, Dostoievski îi va reproșa lui Tolstoi faptul că descrie o societate rusă care nu mai există, un miraj al vieții patriarhale și al familiei nobile, Anna Karenina fiind exemplul cel mai elocvent.

(…) je n’arrive pas à surmonter mon aversion pour cette anti-littérature, cette inconsistance, ces simagrées, cette façon invraisemblable de traiter les sujets les plus graves. (Lettre à A. K. Tchertkova du 23 octobre 1910, ibid., p. 382)

Il émeut, il intéresse, mais on ne peut mettre sur un piédestal, donner en exemple à la postérité un homme qui n’a été que combat. (Lettre à Strakhov du 5 décembre 1883, ibid., p. 36)

Tout cela est pénible, inutile, parce que tous ces Idiots, ces Adolescents, des Raskolnikov et les autres, ils ne sont pas réels ; tout est beaucoup plus simple et compréhensible. (George Steiner, Tolstoï ou Dostoïevski, 1959, p. 386)

În ultimii ani de viață, Tolstoi e însă capabil să uite ranchiuna și invidia lor din tinerețe și să revină la sentimente mai bune. Până la urmă, este loc și pentru Raskolnikov, alde Karamazov sau prințul Mîşkin, alături de contele Bezuhov sau de un alt prinț, Andrei Bolkonski, în panteonul personajelor de seamă ale literaturii ruse.

Je n’ai jamais rencontré Dostoïevski, nous n’avons jamais eu de rapports personnels, mais quand il est mort, j’ai compris que j’avais besoin de lui, qu’il m’était très, très proche et cher. J’ai été homme de lettres, les gens de lettres sont tous vaniteux et envieux, en tout cas moi, je le suis. Jamais l’idée ne m’est venue de me mesurer à lui — jamais. Ce qu’il faisait (tout ce qu’il faisait de bien, de vrai) était d’une nature telle que plus il écrivait, plus je me réjouissais. Le talent me fait envie, l’intelligence aussi, mais les choses du cœur me font uniquement plaisir. Je le considérais comme mon ami et j’ai toujours pensé que nous nous rencontrerions un jour ou l’autre, et si cela ne s’est pas fait, c’est moi le fautif. […] Peu de temps avant sa mort, j’avais lu Humiliés et offensés qui m’avait profondément remué. (Lettre à Strakhov du 5-10 février 1881, Lettres de Tolstoï, Paris, Gallimard, tome II, 1986, p. 12.)

sursa citate: Recherche sur la littérature russe

http://www.revue-silene.com/

sursa foto

Uşa interzisă

Sistemul de iluzii” ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, „morcovul existenţial” pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nos­tru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am fă­cut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui ani­mal care merge, halucinat, pe urma de miros a hra­nei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fie­care zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a „sistemu­lui de iluzii” este garanţia sănătăţii noastre mentale.

Sistemul de iluzii” este singurul garant al acestei miopii existenţiale, singura pavăză împotriva lucidităţii care încearcă să ne convingă, în fiecare di­mineaţă, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.

Dispărem regretaţi o vreme de cîţiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dînd satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care sîntem evacuaţi din lumea aceasta, o dată ce am părăsit-o, este enormă. Cînd ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dis­pare şi el, devenim „strămoşi”, adică un număr sta­tistic în generaţiile trecutului.

Revenirea obsesivă în trecut şi întîrzierea acolo este un mod de a rămîne în urma ta, de a-ţi batjoco­ri ― ar spune Heidegger ― „putinţa-de-a-fi”.

Sigur, pentru că în fiecare dintre noi stă la pîndă un mahalagiu, poţi oricînd să vii cîteva zile în România, să-ţi faci cura de mahala şi să te simţi bine. De aici şi o anumită încîntare pe care o resimt cei care vin din afara lumii noastre şi plonjează pentru scurtă vreme în ea. Pentru că „în lumea lor” istoria se face cu oameni care leşină cotidian de plictiseală, în timp ce în jurul nostru se petrece veşnic „ceva”, pentru că sîntem o lume de petrecăreţi şi petrecători ai tim­pului, ei au senzaţia, venind aici, că trăiesc în cîte­va zile cît au trăit ani la rînd în lumea lor.

Noica îşi con­fecţionase anume o teorie pentru a face faţă momen­tului acestuia: 1) Trebuie să fii mereu în atac. Tu tre­buie să ai mereu iniţiativa, niciodată „viaţa”. A ataca mereu viaţa cu o idee, a fi mereu în priză, a nu-i per­mite vieţii să vină peste tine, să te copleşească, să te înece. 2) Ceea ce înseamnă că trebuie mereu să faci ceva, să nu consideri niciodată că ai încheiat ce aveai de făcut. Asta însemna pentru el „să nu mori fără rest„. Moartea trebuie să te prindă la treabă şi să ieşi astfel din scenă în timp ce îţi rosteşti încă rolul. De­presia bătrîneţii este starea celui care consideră că a spus ceea ce avea de spus, că şi-a rotunjit fapta şi că de-acum aşteaptă să moară.

Dincolo de „uşa interzisă” clocoteşte viaţa mora­lă a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care ni­meni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămîne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc com­plezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dez­gustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judeca­ta noastră şi, în sfîrşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.

(…) experienţa din ulti­mul an îmi spune că felul în care despicăm cuminţi timpul este un miracol, după cum miracol este re­glajul fin prin care luăm din lume exact atît cît putem duce. Miracol este că existăm pînă la urmă lao­laltă, că nu ne sfîşiem unii pe alţii, că ne suportăm scîrbăvniciile, pe ale noastre şi pe ale celorlalţi, că facem faţă lehamitei, plictisului şi singurătăţii, că ne mimăm mulţumitor iluziile, că suportăm spectaco­lul prostiei colective şi pe al tuturor paranoicilor care se simt axa lumii.

Gabriel Liiceanu- Uşa interzisă, ed. Humanitas, 2005 

sursa foto

Rugați-vă să nu vă crească aripi

(…) cele mai triste eșecuri sunt, probabil, cele pe care le merităm. Devenim complici cu decepțiile noastre.

N-avem ce face, trăim înlăuntrul istoriei și trebuie s-o facem mai bună sau să pierim odată cu ea. Nu există ucigași în metafizică. Nietzsche? Asasinatul lui Nietzsche a fost o glumă pe lângă crimele din acest secol. Nimeni n-a fost aruncat în închisoare pentru că Nietzsche l-a ucis pe Dumnezeu.

La urma urmei, fiecare avem nu numai bătăliile de care suntem în stare, ci și înfrângerile pe care le merităm. Ale altora sunt răsunătoare. În cazul lui Napoleon a trebuit să se strângă toată Europa ca să-l trimită în surghiun pe insula Sfânta Elena. La alții e de ajuns o piedică, o boală, o porcărie sau un nenoroc. Asta e. Dar tot un Waterloo se cheamă că am trăit.

Rivalul lui Dumnezeu este moartea. Dumnezeu și moartea, de o parte și de alta, iar noi la mijloc, ca între două pietre de moară.

Dar mă gândesc adesea că totuși nu întâmplător omul s-a ridicat în două picioare și că, săvârșind acest miracol, el și-a asumat o anumită obligație, de a nu se mai întoarce în peșterile din care a ieșit și de a se împotrivi peșterilor din el însuși.

Cultura te pune în cauză. Îți arată limitele. Îți dezvăluie că ești relativ, că ești vulnerabil. Îți descoperă infernul. Uneori îți arată că infernul este chiar în tine. Ea a pus lângă eternitate moartea. A îndemnat omul să ridice privirea spre stele, dar în clipa următoasre l-a făcut să se  infioare la gândul că e singur în univers.

Octavian Paler- Rugați-vă să nu vă crească aripi, ed. Polirom eseu, 2012

sursa foto

Frica de prezent

toată lumea întrezărește ceva, în haosul de azi și că pare luată adesea prin suprindere, chiar depășită de tot iureșul istoric al zilelor moastre este un lucru neîndoielnic. Însă de unde până unde teama istoricului la vederea grozăviilor care îi sunt date să vadă și preferința de a se refugia în liniștea timpurilor trecute? Numai istoricul nu înțelege. Se refugiază în trecut, fiindcă i-e frică de prezent. O remarcă destul de acidă, cu care nu pot să fiu de acord pe de-a-ntregul. Oricât de mult ar prefera să se raporteze la un timp trecut, un istoric are datoria de a surprinde evenimentele din orice timp. Că nu e în măsură să le înțeleagă pe toate, asta e cu totul altceva! Le este dat istoricilor timpurilor viitoare de a le explica prin raportare istorică, în niciun caz, prin refugiere în cele trecute.

Constantin Noica- Jurnal filozofic

Misoginism avant la lettre

Când vorbesc de viață instinctuală, femeile se gândesc la un singur instict. Ele nu pot vedea mai mult. N-au voie. Ele nu trăiesc viața: o perpetuează numai.

Iată femeile, femeia pur și simplu, care e numai frică. Are o morală închisă: visează căsnicia, securitatea, paradisul atins, iar când are familie se ridică până la o morală, dar nu e decât cea a familiei.

Mi-e mult prea drag Noica filozoful pentru a nu-i trece cu vederea toate micile scăpări misogine și pentru a nu-l privi cu îngăduință pe Noica misogin avant la lettre.

Constantin Noica- Jurnal filozofic

Pourriture en suspens

La fin vers laquelle tend toute vie est la mort. (Sigmund Freud)

De nouveau, pour la centième fois, un groupe à la mine grave entourait une forme inerte qui, enveloppée dans une toile de tente, tendait des mains sales et crispées, ses yeux grands ouverts fixant le ciel d’un regard vitreux.
Atroce fatalité du guerrier. Toi aujourd’hui, moi demain. (Ernst Jünger- Carnets de guerre 1914-1918, ed. Gallimard, 2008)

Un homme (…) ce n’est rien après tout que de la pourriture en suspens. (Louis-Ferdinand Céline- Voyage au bout de la nuit, ed. Gallimard, 2011)

L’abattoir international en folie

Jünger montre que la guerre transforme l’homme de l’intérieur autant qu’elle l’agresse de l’extérieur.

Et tout est rempli de morts qui sont à nouveau cent fois retournés et déchiquetés de plus belle. Des lignes entières de fantassins sont étendues devant les positions; notre chemin creux, rempli de morts qui s’entassent les uns sur les autres par couches. Devant, nous ne pouvons pas donner trois coups de bêche sans tomber sur un tronçon de cadavre.

Ernst Jünger- Carnets de guerre 1914-1918, ed. Gallimard, 2008

Pour Céline, la guerre ne fait que présenter le monde sous la forme d’un gant qu’on aurait retourné et dont on ne verrait que l’intérieur, ce qui révèle la trame du livre : la mise en évidence de la pourriture.

Soldats gratuits, héros pour tout le monde et singes parlants, mots qui souffrent, on est nous les mignons du Roi Misère. C’est lui qui nous possède! Quand on est pas sage, il serre… On a ses doigts autour du cou, toujours, ça gêne pour parler, faut faire bien attention si on tient à pouvoir manger… Pour des riens, il vous étrangle… C’est pas une vie…

Louis-Ferdinand Céline- Voyage au bout de la nuit, ed. Gallimard, 2011