Progresul, doamnelor si domnilor, e o idee falsa. E, poate, cea mai mare superstitie. Pe cat de comoda, pe atat de periculoasa. Sigur, exista progres in stiinta, in tehnica, in tot ceea ce se leaga de confort, de viteza. Dar am progresat, oare, si sufleteste? Mie imi e greu sa cred ca pe autostrazi suntem mai aproape de sensul vietii decat erau grecii pe cararile unde zeii treceau pe urmele caprelor. Evident, in afara de sfinti, nimeni n-ar dori sa se intoarca in grote. Si cine ar avea chef sa se foloseasca de o caruta ca sa ajunga la Paris? Numai ca problema ar trebui pusa altfel. Nu e insotit, oare, progresul stiintific, tehnic de un dramatic regres interior? Civilizatia a facut din noi niste maniaci ai informatiilor. Vrem sa stim ce s-a intamplat pe mapamond in ultimele cinci minute. Si nu e exclus sa vedem intr-o zi niste sinucideri transmise in direct. (n.ed. se pare ca am ajuns deja la asa ceva)

A cauta sensul vietii e, poate, primul pas pentru a intelege ceva periculos; anume ca viata are sens doar cata vreme nu incerci sa-l afli. Daca te scoli dimineata si te grabesti sa te imbraci si sa pleci dupa treburi, nu e niciun pericol. “Odiosul eu” nu-ti pune probleme. Sta atipit sub grijile si supararile zilnice. Dar cand privesti cerul, cu gandul ca intr-o zi nu o sa-l mai vezi, si incepi sa cauti un rost alergaturilor tale, vanitatilor si ambitiilor din urma ta, esti deja in primejdie. Se apropie momentul cand vei deveni si agasat, si obsedat de tine insuti.

Gide era de parere ca e primejdios sa te cunosti prea bine, ca e daunator sa te studiezi prea mult. Si ma tem ca e ceva adevarat aici. Presupun ca acum stiu ce a vazut Narcis cand s-a uitat mai bine in adancul fantanii. Nu chipul sau! Ceea ce l-a inlantuit intr-o vraja funesta a fost ce a zarit dincolo de chipul sau. Nimicul. Neantul care se casca dincolo de sine. Din acel moment, osanda decisa de Nemesis a devenit definitiva.

Banuiesc ca Narcis a inteles ceva ce legenda nu spune. Si anume ca a te cunoaste nu inseamna a cunoaste ce esti, ci a cunoaste ce nu vei mai fi. Adevar care intotdeauna pedepseste pe cel care-l descopera.

Viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul. In clipa in care am incercat s-o fac, mi-a sunat in urechi, ironica, vorba Eclesiastului despre desertaciune.

Octavian Paler- Calomnii mitologice (Farame din conferinte nerostite)

Isi da vreun om vreodata seama cum e viata cat timp si-o traieste? Clipa de clipa de clipa?

In sistemul nostru solar exista o planeta unde oamenii sunt atat de prosti, incat intr-un milion de ani nu s-au prins ca planeta lor are si o a doua jumatate. Nu si-au data seama de asta decat acum 500 de ani! Si, cu toate astea, acum isi zic homo sapiens.

Vonnegut- Cutremur de timp

Fiecare sufera la gandul ca dispare, neauzit si nebagat in seama, intr-un univers indiferent, si de aceea tine, cat mai e timp, sa se transforme in universul propriilor sale cuvinte. Cand, intr-o zi, fiecare se va trezi scriitor, va fi timpul hipoacuziei si al neintelegerii universale.

Cand era foarte tanara, moartea ii aparea Taminei doar in prima forma, sub infatisarea neantului, iar frica de moarte (de altfel indeajuns de vaga) era frica de a nu mai fi. Cu trecerea anilor, frica aceasta scazuse, disparand aproape cu desavarsire (ideea ca intr-o zi n-o sa mai vada cerul sau arborii nu mai avea darul s-o inspaimante), in schimb, reflecta tot mai mult la cealalta infatisare a mortii- infatisarea materiala: se cutremura de groaza la gandul ca va deveni un cadavru.

Starea de cadavru i se parea o ofensa insuportabila. Cu o clipa in urma mai erai o fiinta umana ocrotita de pudoare, de sfintenia nuditiatii si a intimitatii, si-i de ajuns sa vina clipa mortii, ca trupul tau sa devina dintr-o data un obiect la dispozitia oricui, care poate sa-l despoaie, sa-l spintece, sa-i cerceteze maruntaiele, sa-si astupe nasul spre a se feri de mirosul dezgustator, sa-l azvarle in congelator sau in focul crematoriului.

Moartea e o truda ingrozitoare. Agonia tatalui meu a durat zile in sir, si eu aveam impresia ca in toiul febrei muncea. Era lac de transpiratie si concentrat in intregime asupra agoniei sale, de parca moartea ar fi fost ceva peste puterile sale. Habar n-avea ca stateam de veghe la capataiul lui, nu era in stare sa-mi simta macar prezenta- truda mortii il consuma pana la epuizare: caci tata era concentrat pe calul sau ca un calaret ce vrea sa atinga o tinta indepartata si nu mai are in el decat o ultima farama de vlaga.

Da, era calare pe un cal in galop. Si incontro gonea? Spre departari nestiute, ca sa-si ascunda trupul.

I se parea cumplit ca acest om, care stia sa bata magistral cu pumnul in masa, sa piara inaintea unui lumi ce nu merita nicio iubire. Se straduia din rasputeri sa evoce sfarsitul iminent al lumii, pentru ca moartea lui Passer sa devina mai suportabila.

Milan Kundera- Cartea rasului si a uitarii

“roman despre ras si despre uitare, despre uitare si despre Praga,

despre Praga si despre ingeri’”

Daca eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vietile noastre, proiectate pe acest fundal, pot aparea in toata splendoarea usuratatii lor. Dar este, intr-adevar, greutatea cumplita si usuratatea frumoasa? Povara cea mai grea ne striveste, ne face sa ne incovoiem  sub ea, ne lipeste de pamant. Dar, in poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreste sa fie impovarata de greutatea trupului barbatesc.  Asadar, cea mai grea povara este, in acelasi timp, imaginea celei mai intense impliniri vitale.

Cu cat mai grea e povara, cu atat mai apropiata de pamant e viata noastra, si cu atat e mai rea si mai adevarata. In schimb, absenta totala a poverii face ca fiinta umana sa devina mai usoara ca aerul, sa zboare spre inaltimi, sa se indeparteze de pamant, de fiinta terestra, sa fie doar pe jumatate reala, iar miscarile sale sa fie deopotriva libere si nesemnificative. Si-atunci, ce sa alegem? Greutatea sau usuratatea?

Indiferent care ar fi dispretul pe care ni-l inspira, kitchul face parte din conditia umana.

Inainte de a cadea prada uitarii, vom fi transformati in kitcsh. Kitschul e statia de legatura intre fiinta si uitare.

Milan Kundera- Insuportabila usuratate a fiintei