Category Archives: Încă mai citesc

Minunata lume nouă

Data postarii: by
Reply

Poate minunata operă a lui Shakespeare să se împotrivească legilor absurde ale unui tărâm irațional în care oamenii sunt creați pe bandă rulantă? Poate un inadaptat să lumineze mințile unei mase lipsite de orice alt orizont în afara unei vremelnice izbăviri halucinogene? Poate el să ajute la redeșteptarea memoriei, la instaurarea adevăratului umanism, a libertății individuale, a frumuseții univoce?

Într-o lume falsă, calpă, artificială, nefirească, o lume în care indivizilor li se inculcă ideea de a urî florile şi cărţile, obiecte subversive care le-ar putea dezvolta gustul pentru artă şi i-ar distrage de la munca de roboţi pentru care sunt programaţi, în care tuturor le sunt asigurate toate nevoile, astfel încât altceva în plus fața de starea de mulţumire deplină nu pot concepe, o lume în care nașterile sunt considerate mai vulgare decât jocul “caută-mi șlițul” de la grădiniță, o lume în care anul lansării pe piaţă al automobilului Ford devine punctul zero de referinţă în locului anului 1, anul naşterii lui Hristos, o lume manipulată genetic și nu numai, glasul Sălbaticului se face el auzit? Categoric, nu! Sinuciderea va deveni adevărata fericire totală, dincolo de granițele minunate ale unei blestemate de lumi noi.

Firește. Adevărata fericire pare întotdeauna destul de palidă și sordidă în comparație cu supracompensațiile chinurilor și mizeriei sufletești. Și, bineînțeles, stabilitatea nu e nici pe departe atât de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulțumirea nu are nimic din strălucirea și splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are nimic din pitorescul unei confruntări cu ispita sau al unei prăbușiri fatale adusă de patimă și îndoială. Fericirea nu e niciodată măreață.

Dumnezeu nu e compatibil cu mașinile, cu medicina științifică și cu fericirea universală. Trebuie să faci o opțiune. Civilizația noastră a ales mașinile, și medicina, și fericirea. Tocmai de aceea trebuie să țin încuiate în seif cărțile acestea. Sunt obscene. Oamenii ar fi șocați dacă…

Aldous Huxley- Minunate lume nouă, ed. Polirom, 2011

sursă foto

Pădurea norvegiană

Data postarii: by
Reply

Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață. 

Transpus în cuvinte, pare un clișeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există in prespapier, in mingile roșii și albe de pe masa de biliard. Noi trăim și o inspirăm în plămâni ca pe niște firicele mici de praf.
Până în momentul acela eu înțelesesem moartea ca fiind complet separată și independentă de viață. Coasa morții plutește deasupra noastră, știam, dar la fel de bine știam și că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu și mai logic adevăr. Viața e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.

Am fost tentat atunci să-i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de un joc al trupurilor și ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le putem spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împărtășeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi.

-Unde ești?
Chiar, unde eram?
Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii și am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. “Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoșteam nimic… nici măcar direcția. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.

Haruki Murakami-Pădurea norvegiană, ed. Polirom, 2011

sursa foto

Luni de fiere

Data postarii: by
Reply

Astazi, iubirile noastre mor de satietate inainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iata de ce amantii sunt atat de tristi: stiu ca n-au alt dusman decat pe ei insisi, ca sunt in acelasi timp izvorul si secatuirea unirii lor. Pe cine sa acuzi, vai, daca nu “pe noi doi” si ce amaraciune e mai mare decat sa-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi impreuna?

Urasc aceasta societate care ne condamna sa fim liberi si lasa sa apese asupra fiecarui om greutatea si responsabilitatea destinului lui.

Pascal Bruckner- Luni de fiere, ed.Trei, 2011

Paler si visul american

Data postarii: by
Reply

De data aceasta, aproape că-mi vine să iau în serios ideea că “barbarii” migraţi în America au vrut să demonstreze “Romei”, adică Europei, că ei sunt mai grozavi, mai “civilizaţi”. Chiar mai tehnici. Cu bani, ei pot să cumpere, dacă vor, şi parcele în Rai. Şi îi pot demonstra lui Dumnezeu că pot conversa cu El, stând răsturnaţi, comod, pe pernele unei limuzine.

Cum i se infățișează America anilor ’90 lui Paler? Ca emanând un dispreţ desăvârşit pentru metafizică. Şi nicăieri acest dispreţ nu e mai evident ca la Las Vegas.

Să presupun că ameninţarea barbariei poate veni azi nu din afara civilizaţiei, ci dinlăuntrul ei. Barbarii nu mai dau târcoale Romei, ci o degradează locuind în ea.

Octavian Paler- Aventuri solitare, ed. Polirom, 2008

sursa foto

Aventuri solitare

Data postarii: by
Reply

Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.

Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat.

Gide era de părere că e primejdios să te cunoşti prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucât oricine îşi descoperă limitele îşi limitează fiinţa; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre “meseria de a trăi” pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de “un gest”, şi să te sinucizi!

Inţeleg mai bine decât aş vrea de ce zicea Nietzsche că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.

Octavian Paler- Aventuri solitare, ed. Polirom, 2008

 

 

Cand visul ramane cu mult in urma

Data postarii: by
2

L-am citit cu intarziere. Insa “Marele Gatsby” nu a fost atat de mare after all. Sunt de blamat ca nu m-au atras nici scriitura, nici tema? Etalarea unei bogatii egoiste si trufase, fericirea ieftina, mediocritatea, destramarea mitului bunastarii americane, prohibitia, naivitatea de a considera ca o noua conflagratie mondiala nu va mai izbucni nicicand, decadenta Epoca a Jazzului, cu ale sale excese? Ete scart, domnule Scott Fitzgerald!, astept sa ma impresioneze mai degraba “Cei frumosi si blestemati!” Poate fiindca:

Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.

Scott Fitzgerald- Marele Gatsby, ed. Biblioteca Adevarul 101, 2011

Desertul pentru totdeauna

Data postarii: by
2

De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi.

Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat.

Mi-am amintit de Petroniu care, înainte de a se sinucide, şi-a chemat prietenii la un ospăţ. E greu de imaginat un sfârşit mai străin de logica mea. Trec peste faptul că eu n-aş avea pe cine să chem. Dar cum să transformi moartea în spectacol?

Am mers prin viaţă ca pe o stradă plină de câini, fără să iau în mână nici o pietricică, să mă apăr. Aşa ceva se plăteşte. (…) Într-o zi, vei afla şi tu, băiete, că nu moartea e greu de înfruntat, ci viaţa.

Mă gândesc la îndrăzneala panteismului de a-l socoti pe Dumnezeu interior creaţiei sale. Ceea ce ar însemna că Dumnezeu “curge” o dată cu noi. Sfârşitul creaţiei sale ar fi şi sfârşitul său.

Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid.

Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, îşi pune ştreangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinţa de a mai trăi.

Octavian Paler- Desertul pentru totdeauna, ed.Polirom, 2009

1984

Data postarii: by
Reply

Viitorului sau trecutului, acelui timp în care gândirea este liberă, în care oamenii sunt diferiţi unul de altul şi nu trăiesc singuri, acelui timp în care există un adevăr, iar ceea ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut, din epoca uniformităţii, din epoca singurătăţii, din epoca Fratelui cel Mare, din epoca dublu-gânditului – salutare!

De ce să simţi că nu mai poţi suporta, dacă nu ai, cumva, un fel de amintire ancestrală că lucrurile au stat, odată, altminteri?

Filozofia Partidului neagă, în mod tacit, existenţa realităţii obiective. Erezia ereziilor este bunul-simţ. Şi înspăimântător nu este faptul că poţi fi omorât dacă îndrăzneşti să gândeşti altfel, ci că s-ar putea să nu ai dreptate.

Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru. Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.

Impreunarea lor a fost o bătălie, iar orgasmul – o victorie. Au dat o lovitură Partidului. A fost un gest politic.

Esenţa războiului constă în distrugere – nu neapărat de vieţi omeneşti, ci a produselor muncii omului. Războiul este o modalitate unanim acceptată de a zdrobi în bucăţi, de a răspândi în stratosfera sau de a scufunda In adâncurile oceanului acele produse care ar putea fi, altminteri, folosita pentru a dărui maselor prea mult confort si, în (ultimă instanţă, prea multă inteligenţă.

Noi trebuie să facem creierul perfect – numai în acest caz îl putem zbura.

Două lacrimi cu iz de gin i se preling de o parte şi de alta a nasului. Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi, îl iubeşte pe Fratele cel Mare!

George Orwell- 1984, ed.Polirom, 2008

sursa foto

Distopia orwelliana sau fabulosul 1Q84 murakamian? Cu siguranta ambele!

Femeile lui Bukowski II

Data postarii: by
Reply

Lydia, Lilly, April, Dee Dee, Nicole, Mindy, Katherine, Joanna, Tammie, Mercedes, Liza, Gertrude, Hilda, Cassie, Debra, Tessie, Sara, Iris, Valencia, Tanya si lista poate continua. Varietate de pizde. Pizdele lui Hank Chinaski. Sara, singura femeie adevarata. Cea care il va potoli si cu care isi imparte ultimii ani din viata, boala, moarte.

Ţi-am deschis pieptul ca pe un dulăpior. Avea uşiţe şi, cînd le-am deschis, am văzut tot felul de lucruri catifelate în interiorul tău – ursuleţi mici şi animăluţe lînoase, tot felul de lucruşoare de-astea drăguţe. Apoi am mai avut un vis cu un alt bărbat. A venit spre mine şi mi-a întins nişte foi de hîrtie. Era scriitor. Am luat foile şi m-am uitat la ele. Aveau cancer. Scrisul lui avea cancer. Eu cred în visele mele. Meriţi puţină dragoste.

Dacă m-aş fi născut femeie, cu siguranţă aş fi devenit prostituată. Dar, pentru că m-am născut bărbat, tînjeam după femei în mod constant, cu cît erau de calitate mai proastă, cu atît mai bine. Şi totuşi femeile -femeile adevărate – mă speriau, pentru că ele, în cele din urmă, îţi doreau sufletul, iar eu voiam să păstrez ce mai rămăsese din al meu. (…) Eu nu eram puternic. Aşa că am continuat să lupt cu femeile, cu ideea de femeie.

- încă scrii destul de bine, în ciuda băuturii.
Hai sa nu vorbim despre asta. Poate e din cauza varietăţii pizdelor.

Dacă se întîmplă ceva rău, bei ca să uiţi; dacă se întîmplă ceva bun, bei ca să sărbătoreşti; dacă nu se întîmplă nimic, bei ca să se întîmple ceva.

Totuşi, trebuia să gust femeile, ca să le pot cunoaşte cu adevărat, să pătrund în interiorul lor. Imi era uşor să inventez bărbaţi, pentru că eram şi eu unul, dar pentru mine femeile păreau aproape imposibil de imaginat în ficţiune fără ca mai întîi să le cunosc. Aşa că le exploram cît de bine puteam şi am descoperit în interiorul lor fiinţe umane.

Charles Bukowski- Femei, ed. Polirom, 2003

sursa foto