Abatorul cinci

Abatorul cinci sau Cruciada copiilor este o cronică neobisnuită, redactată într-un stil ironic, mustind pe alocuri a veritabil umor negru, a unuia dintre cele mai înspăimântă-toare evenimente din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: bombardarea Dresdei de către britanici şi americani, în zilele de 13, 14 şi 15 februarie 1945, când, susţine autorul, 135.000 de oameni au fost omorâţi, aproape de două ori mai mult ca numărul celor ucişi de bomba atomică de la Hiroshima.

Billy Pilgrim este un soldat american deconcertat, fatalist și neinstruit. Este capturat de germani în timpul bătăliei de la Bulge și dus la o închisoare din Dresda, pentru ca, ulterior, să fie dus într-un abator scos din uz (Abatorul numărul cinci). Prin adăpostirea lui într-o pivniță adâncă, se va număra ulterior printre puținii supraviețuitori ai bombardamentului.

Billy Pilgrim își trăiește viața discontinuu, prin conștientizarea etapelor esențiale ale vieții sale și prin trăirea (retrăirea) acestora în ordine nelineară. Personalitatea acestuia, mai ales din cauza atrocităților petrecute în cele trei zile de coșmar ale lui februarie ’45, se află într-o neobișnuită stare de disoluție. Aspect ce reiese chiar din prefața autorului, în care acesta explică cum de-a ajuns să scrie romanul, cerându-și până și scuze că romanul este atât de scurt și de amestecat și de discordant, pentru că nu este nimic inteligent de spus despre un masacru.

Billy Pilgrim este un optometrist celebru, soldat de nevoie, prins într-o căsătorie de conveniență, și mai prins în ororile și cruzimile sângeroase ale unui război al cărui scop nu îl poate accepta, d’apoi înțelege. Billy Pilgrim are o imaginație bogată, o viață nu foarte însemnată, până când va fi chemat la arme și, mai ales, până când va fi răpit de extratereștri și ținut într-un soi de grădină zoologică, alături de vedeta porno Montana Wildhack.

Incursiunile în cultura și gândirea trafalmadoriană constituie, astfel, o excelentă soluție pentru explorarea conceptului de fatalism și pentru ironizarea naturii umane celei belicoase, crude, înrăite. Vonnegut consideră, astfel, că scrierea unei cărți anti-război este ca și scrierea unei cărți anti-ghețari, ambele eforturi fiind redundante, fiindcă ambele fapte sunt de neoprit.

Romanul meta-ficțional al lui Vonnegut, devenit un clasic american, are toate elementele incredibile și captivante ale unei savante îmbinări realism-SF: bombardamente, călătorii în timp, ororile războiului, extratereştri, ficțiunile anticipative ale unui anume Kilgore Trout (alter ego-ul autorului), devenite pe parcurs adevărate parabole de viață, mine de cadavre, schizofrenii, absurdități, peste toate așternându-se laitmotivul fatalist așa merg lucrurile și mirosul de iperită și roze.

Vonnegut trasează, astfel, o paralelă între liberul arbitru (concepție necunoscută de către Tralfamadorieni și întâlnită numai pe Pământ) al oamenilor înzestrați cu o natură ilogică și fatalismul sorții, care spune că un anumit lucru există și va exista mereu doar într-un anumit timp. Ironia apare atunci când oamenii fac un lucru pentru că așa trebuie: bombardează Dresda, au timp să spânzure un hoț care si-a însușit un ceainic dintre dărâmături, declanșează războaie absurde și le poartă prin înseși firea lor imorală, își pierd vremea cu nimicuri și ratează lucrurile esențiale din viață. Ruga lui Vonnegut pare, astfel, perfect îndreptățită:

Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot și înțelepciunea de-a pricepe ce pot și ce nu.

 

Dresda, 1945

Este o carte așa de scurtă și un asemenea talmeș-balmeș de lucruri dezlânate și inutile, numai pentru că, vezi tu, dragă Sam, despre un masacru nu se poate spune nimic inteligent. Toată lumea trebuie să moară pentru ca nimeni să nu mai vrea sau să nu mai poată spune nimic în vecii vecilor. După un masacru trebuie să se lase o tăcere adâncă și așa se și întâmplă, excepție făcând doar păsărelele.
Și ce spun păsărelele? Tot ce se poate spune despre un masacru, adică „Cip-cirip?” Mi-am povățuit copiii ca pentru nimic în lume să nu participe la vreun masacru sau să se umple de bucurie și satisfacție la vestea masacrării dușmanului.
I-am mai povățuit să nu se pună în slujba nici unei firme care produc mașinării destinate masacrării oamenilor și să-și exprime disprețul pentru cei care cred că avem nevoie de asemenea mașinării.

În aceasta povestire aproape că nu există personaje principale și nici confruntări dramatice, întrucât toți cei pomeniți aici sunt niște amărâți, sătui de tot și de toate, niște sărmane jucării apatice, manevrate de forțe uriașe. La urma urmelor, una dintre principalele consecințe ale războiului este aceea că oamenilor li se taie elanul de a deveni personaje principale.

Nimeni nu poate tăgădui faptul că bombardarea Dresdei a fost o mare tragedie. Dar, după parcurgerea acestei cărţi, puţini vor fi aceia care să creadă că în realitate ea a fost o necesitate militară. Bombardarea Dresdei s-a numărat printre acele erori care se mai produc uneori în războaie ca urmare a unui concurs nefericit de împrejurări. Cei care au aprobat-o nu au fost nici răi, nici neîndurători, deşi se prea poate ca, fiind departe de realităţile dure ale războiului, să nu fi îeles pe deplin înspăimântătoarea forţă distructivă a bombardamentului aerian din primăvara lui 1945.
Cei ce luptă pentru dezarmare nucleară cred, se pare, că dacă s-ar realiza acest deziderat, războiul ar deveni mai uşor de suportat. Nu le-ar strica să citească această carte şi să cugetasupra sorţii oraşului Dresda, unde 135 000 de oameni au murit ca urmare a unui atac aerian cu arme convenţionale. În noaptea de 9 martie 1945, bombardarea oraşului Tokio de către bombardiere grele americane, care foloseau bombe incendiare şi explozive, a cauzat moartea a 83 793 de oameni. La Hiroshima bombatomică a ucis 71 379 de oameni. Așa merg lucrurile.

Kurt Vonnegut- Abatorul cinci, ed. Art, 2014

sursa foto 1 & sursa foto 2

Înțelepciunea inimii

Auguste Rodin- Le penseur

Întelepciunea inimii este mărturia unui Henry Miller înzestrat și atras, de data asta, de chestiunea chiverniselii intelectuale, în detrimentul pricopselii erotice.

Reflecțiile sale inedite asupra unor opere și scriitori celebri (Balzac, Goethe, Lawrence Durrell, Knut Hamsun, Thomas Mann, Blaise Cendrars etc) reprezintă o dovadă în plus a talentului și a ușurinței de schimbare a registrului stilistic de către autorul american. Fiindcă Henry Miller nu este doar autorul erotoman al unei celebre trilogii, redactate în registru donjuanist, lipsit de orice inhibiție și, pare-se, al unei adevărate ode închinate vaginului.

Visul lui Henry Miller a fost acela de a fi rivalul lui Dostoievski. Comparația ar fi ușor forțată. Henry Miller nu poate fi egalul lui Dostoievski. Nu îi este inferior, precum nu îi este nici superior acestuia. Maniera de scriere a lui Miller urmează și respectă un cu totul alt filon stilistic, nelipsit, în schimb, de originalitate și de o frumusețe intrinsecă, o frumusețe dată până și de bravada desfrânării erotice.

„La inceput, visam să fiu rivalul lui Dostoievski. Speram să ofer lumii niște conflicte sufletești uriase, intortocheate, care s-o impresioneze la culme. Dar pina sa ajung prea departe, mi-am dat seama ca evoluasem pina undeva, dincolo de Dostoievski – dincolo în sensul degenerarii. La generația noastră, problemele sufletului au dispărut sau, mai curând, apar sub o înfățișare ciudat de distorsionată chimic. Noi avem de-a face cu elemente cristaline ale sufletului dispersat și zdrobit.” 

În tot acest amestec original de povestiri și panseuri, am reușit să redescopăr neîngrădirea stilistică și frumusețea scriiturii poetice pe care numai un Tropic al Cancerului le poate egala.

Dacă Henry Miller a pledat în trilogia sa pentru o sănătoasă neîngrădire sexuală, Înțelepciunea inimii nu poate constitui decât o plăcută surpriză și o mărturie a iubirii sincere a autorului față de mediul cultural. De data aceasta, Henry Miller pledează pentru îmbogățirea spirituală continuă și pentru sapientia cordis, adică pentru o veritabilă înțelepciune a inimii.

Aceasta-i condiția sublimă, amorală, a artistului, a celui ce-și trăiește doar clipa, clipa vizionară a lucidității totale, clarvăzătoare. Cu o sănătate mintală atât de evidentă, de glacială, încât pare nebunie. Prin forța și puterea viziunii artistului este distrus acel întreg static, sintetic, numit lume. Artistul ne redă un univers vital, fremătătător, viu din toate punctele de vedere.(…)

Întreaga lui artă este efortul jalnic și eroic de a-și nega înfrângerea umană. În arta sa el obține un triumf ireal- de vreme ce nu avem de-a face cu un trimf nici împotriva vieții, nici împotriva morții. Este un triumf în fața unei lumini imaginare pe care a creat-o el însuși. Drama constă în totalitate în tărâmul ideii. Războiul lui cu realitatea este o reflectare a războiului său lăuntric.

Scrisul, ca însăși viața, este o călătorie inițiatică. Aventura este una metafizică: e o metodă de abordare indirectă a vieții, de dobândire a unei imagini mai curând totale, decât parțiale a universului. Scriitorul trăiește între lumile superioară și inferioară: pornește la drum pentru ca, în cele din urmă, să devină el însuși drumul.
Eu am început într-un haos și un întuneric absolut, într-o mlaștină sau un smârc de idei, emoții și experiențe. Nici măcar acum nu mă consider scriitor în sensul obișnuit al cuvântului. Sunt un om care-și spune povestea vieții, un proces care pare din ce în ce mai inepuizabil pe măsură ce înaintez.

La suprafață, unde se dau bătăliile istorice, unde totul este filtrat prin prisma banilor și a puterii, o fi aglomerație, dar viața nu începe decât după ce te lași la fund, după ce renunți la luptă, te scufunzi și dispari din ochii lumii.

La urma urmei, lumea însăși e plină de eșecuri, e manifestarea perfectă a imperfecțiunii, a conștientizării eșecului. Prin conștientizarea acestui fapt se elimină însuși eșecul (…) creatorul, adică artistul, se exprimă cu și prin imperfecțiune. Aceasta-i însăși materia vieții, chiar semnul trăirii. Ajungi mai aproape de miezul adevărului, ceea ce presupun că-i țelul fundamental al scriitorului, în măsura în care încetezi să te mai agiți, în măsura în care renunți la voință. Scriitorul cu adevărat mare este chiar simbolul vieții, al imperfecțiunii. (…) Arta nu ne învață nimic în afară de semnificația vieții.

A ne imagina că vom fi salvați printr-o intervenție din afară, fie că aceasta ia forma unui psihanalist, a unui dictator, a unui mântuitor sau chiar a lui Dumnezeu e o nebunie curată. Nu există suficiente bărci de salvare și, oricum, (…) avem mai multă nevoie de faruri decât de bărci de salvare. De o viziune mai amplă, mai clară- nu de mai multe dispozitive de siguranță.

Arta a fost mereu la fel de paralizantă ca și religia, fiindcă, exact ca religia, a reprezentat triumful omului auspra unei lumi imaginare.

Cea mai bună lume este cea de acum, cea din momentul acesta. Este cea mai bună pentru că este absolut justă- ceea ce nu înseamnă că are de-a face cu justiția. Dacă ne dorim ceva mai bun sau mai rău nu trebuie decât să vrem și, la naiba, o să le căpătăm. Lumea este un vis care se împlinește clipă de clipă, doar omul doarme buștean în mijlocul creației lui. Înseamnă naștere și renaștere, iar monștrii iau parte la proces la fel ca și îngerii. Lumea devine interesantă și suportabilă, doar când o acceptăm în totalitate cu ochii larg deschiși, doar când o trăim pe deplin, așa cum își trăiește fătul viața intrauterină. Apropo, a auzit cineva vreodată de un făt „imoral”? Sau de un cadavru „laș”? Poate cineva sa afirme că locuitorii bush-ului din Australia duc o viață dreaptă, o viață bună? Iar florile, reprezintă ele calea spre progres și imaginație? Iată câteva mici întrebări care îi pun adesea în încurcătură pe filozofi. Sunt sabotaj intelectual. Dar e bine să pui, din când în când, întrebări fără răspuns- fac viața mai suportabilă.

Henry Miller- Înțelepciunea inimii, ed. Polirom, 2012

sursa foto

Zâtul

Zâtul Tatianei Tolstaia e copleșitor şi întunecat. Zâtul, creatură înfiorătoare și tainică, prin vaietul său insuportabil, neomenesc, întruchiparea răului și a scabrosului reprobabil din orice sistem totalitar. Permite Zâtul luminarea minții și a spiritului prin cultură, mai ales prin cărți? În niciun caz; altfel nu ar mai fi Zâtul cel prigonitor, Spaima Spaimelor, Urgia Urgiilor, coșmarul ultim și mai presus de toate.

Moscova postacoliptică este primitivă şi funestă. Oamenii, simpli guguştiuci, stau în izbe întunecate, se minunează când unul dintre foștii, de Dinainte, fochistul, reușește să aprindă focul, se îmbuibă cu supă de șoareci (colectivul se sprijină pe șoarece, el este piatra de temelie a existenței noastre fericte), se dau în vânt după foculeandri (posibile trufe mai mult sau mai radioactive), dau la târg la schimb șoarecii prinși pentru alte produse la fel de necesare și au care mai de care minunății aspectuale mutante: corpuri acoperite de pene, chiar creste de cocoș, cozi crescute, prea multe urechi, degete, ochi, gheare sau, din contră, prea puține.

Paznicii lor sunt mârzacii. Iar mârzacul Suprem, Fiodor Kuzmici, este Secletar, Academist și Erou, Navigator și Tâmplar, Poetul și Scriitorul Suprem al tuturor poeziilor și al tuturor romanelor apărute vreodată în lumea asta, inclusiv al unui schopenhauer denumit „lumea ca voință și reprezentare”, cel care a inventat roata, sania, becul, cititul, scrisul, calendarul și câte și mai câte lucruri utile dragilor săi guguștiuci.

Degeneraţii sunt de regulă foștii, pe care apocalipsa oricum i-a surprins având existențe neînsemnate, comune, oarecum rudimentare. După apocalipsă le e dat să tragă în patru labe săniile mârzacilor.

Într-o astfel de lume, Cartea – cărţile “arhetipărite”, din lumea de dinainte de Prăpăd se spune că te iradiază, te îmbolnăvesc, îți grăbesc sfârșitul. Este interzis prin lege ca simplii guguştiuci  să aibă cărţi vechi în casă – de la ele se poate răspândi boala. Singurele cărţi permise sunt cele scrise de Mârzacul Suprem, Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, mulţi ani să trăiască. Gândurile deșarte, gândirea personală sunt și ele strict interzise prin lege.

Scribul Benedikt descoperă că textele Mârzacului Suprem Fiodor Kuzmici nu îi aparțin lui de drept, precum și faptul că o carte arhetipărită nu a fost, nu este și nu va fi niciodată motiv de iradiere, că sanitarul șef, mare mânuitor al cârligului cu care “însănătoşește” guguştiucii prin dibuirea cărţilor pitulate pe sub podele, și de a cărui fiică se îndrăgoștește, are o bibliotecă imensă, cu mii de cărți vechi adevărate.

Începe să citească zilnic, în mod avid diverse cărți, din diverse domenii. Și comite greșeala de a se concentra pe scurgerea cuvintelor din cărți, pe cantitea lor, și nu acordă atenție descoperii înțelesului ascuns în filele unei cărți, ca de altfel, nici calității lucrărilor. Nu înțelege mai nimic, însă vrea tot mai multe cărți, și mai multe, absolut toate cărțile din lume. Nu pregetă ca la îndeplinirea unui ideal atât de frumos să recurgă până și la acțiuni mârșave.

Hrăpăreala livrescă a acestuia, prost înțeleasă și stăpânită de către scribul Benedikt care încă se mai fălea, mai deunăzi, cu coada neomenească de la spate, deservește o mai tristă și mai gravă Apocalipsă: cea culturală.

Hieronymus Bosch- Ispitirea Sf.Anton (detaliu), Prado Museo, Madrid, c. 1500–1525

Dar ce știm noi despre viață? Chiar dacă ne gândim bine, Cine a poruncit viața? De ce soarele se mișcă pe cer, de ce șoarecele aleargă de colo-colo, copacii se înalță în sus, rusalca înoată în râu, vântul miroase a flori, oamenii își dau unul altuia cu bâtele în cap? De ce uneori nici nu-ți vine nici să te bați, ci doar să te duci și să te tot duci, vara, fără țintă, fără drum, către răsăritul soarelui, unde iarba lucește peste tot, unde dansează râuri albastre, iat peste râuri se îngrămădesc musculițe aurii, iar copaci nevăzuți și-au aplecat ramurile până la apă și pe ramurile astea, mai albă ca omătul, stă Pasărea-Prințesă.

De ce e zâtul mai cumplit decât moartea? Pentru că atunci când mori, mori și gata. Nu mai ești. În schimb, dacă te sfâșie fiara asta, trebuie să trăiești așa! Dar cum? La ce se gândesc cei sfâșiați? Ce simt ei? Îm…?

Poate simt un dor cumplit, înspăimântător, nespus! Un întuneric mai întuneric decât negrul însuși, cu lacrimi de foc, otrăvite, curgându-le pe obraji! Cum se întâmplă uneori în vis: parcă rătăcești, târându-ți picioarele, în dreapta și-n stânga, nu vrei să mergi, dar o faci, de parcă ai căuta ceva și, cu cât înaintezi mai mult, cu atât mai tare te rătăcești! Și nu există drum de întoarcere! Și parcă mergi prin niște văi pustii, urâte, și iarba sub zăpadă e uscată și foșnește întruna! Întruna foșnește! Și lacrimile curg, curg, de pe față până pe genunchi, de la genunchi pe pământ, așa că nici nu mai ridici capul! Și chiar dacă l-ai ridica- nu vezi decât linia orizontului: nu ai la ce te uita! Nu e nimic acolo…

Dacă se întâmplă un lucru atât de cumplit unui om- dacă îi suge zâtul sângele și îi sfâșie măduva spinării cu ghearele- mai bine să moară repede, mai bine să-i explodeze vezica și să se termine. Dar cine știe, poate că lui aceste două sau trei zile până la moarte i se par o viață întreagă? În capul lui, înăuntru, poate că merge pe câmpii, poate s-a căsătorit, poate are copii mici, poate așteaptă și nepoți, poate ispășește și o greșeală față de stat, reparând drumuri sau plătind dijmă? Doar că totul se face cu lacrimi, neomenesc, continuu: Zî-hî-hîîîîîîî!…

Chiar așa-i. Și să nu vă întrebați: „pentru ce atâta chin?”Chinul face parte din viață.

După aceste uși porneau noi coridoare, mirosul dulceag se apropia și, privind în sus, Benedikt bătu din palme: cărți! Rafturile erau pline de cărți! Doamne! Doamne Dumnezeule sfânt! I se muiară genunchii, începu să tremure și scânci încet: nu-ți ajungea o viață de om să le citești pe toate! Pădure cu frunze, viscol nesfârșit, grămezi fără număr! A…! Aaaa…!!! Aaaaaa!!! Dar poate… a… ! poate acolo unde… poate pe acolo, pe undeva, era și cartea sacră… În care se spune cum să trăiești… Încotro să te îndrepți… Încotro să-ți întorci inima…

Tatiana Tolstaia- Zâtul, ed. Curtea Veche, București, 2006

sursa foto 1& sursa foto 2

Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr

C.S.Lewis, distins profesor universitar englez, ateu convins mare parte a vieții, convertit la bătrânețe, păstrându-și umorul și binecunoscutul cinism, în ciuda trecerii relativ târzii la cele sfinte, probabil foarte convins și mult prea plictisit de prezentarea perspectivei sfînto-angheleasco-bisericeasco-scripturească de câștigare a sufletelor nevoiașilor de partea Binelui, alege să prezinte în acest roman și cealaltă perspectivă, mai de-a-ntoarselea, și anume perspectiva competitivă a Necuratului asupra modalităților de câștigare ale acelorași suflete.

Prin sfaturile drăcești ale mai bătrânului diavol sfredelitor al sufletelor, Sfredelin către mai tânărul său nepot novice, Amărel, în vederea profitării de atât de multele ocazii oferite de către obișnuitele noastre slăbiciuni omenești, Lewis, folosindu-se de un umor negru, pe alocuri ușor mizantrop, de sorginte bacanală, mizează pe competența psihologică și pe îndemânarea diavolilor de ispitire și de atragere a sufletelor de partea Întunericului.

Lucruri pe care noi le considerăm normale, chiar banale, sunt de o importanță vitală pentru diavoli, în vederea câștigării bătăliei împotriva forțelor Binelui. Amărel trebuie să-l determine pe acel om, de sufletul căruia este dator să se ocupe, în vederea damnării sale ulterioare, să nu mai resimtă niciun sentiment de bucurie, liniște sufletescă, speranță la vederea crucifixului din camera sa. De asemenea, Amărel trebuie să-i inoculeze acestuia plăcerea și dorința permanentă a noului, de unde să survină încetul cu încetul trufia, lăcomia, disperarea, frustrarea etc, asta în timp ce aparent trebuie să „lucreze” și la relația bărbatului cu o femeie mult prea credincioasă în cele sfinte.

La capătul vieții, bărbatul este menit să-l întâlnească pe Cel de care s-a simțit cel mai aproape încă din timpul vieții, în pofida ispitirilor provenite din ambele părți.

Hieronymus Bosch- Coborârea lui Hristos în iad (The Metropolitan Museum of Art)

Ciudat cum în imaginația muritorilor noi suntem cei care le băgăm în cap tot felul de lucruri: în realitate, noi cel mai bine lucrăm ferindu-le mintea de prea multe idei.

(…) în sufletul pacientului tău vor sta amestecate și ceva bunăvoință, și ceva răutate. Marea artă e să-l faci să-și verse răutatea în capul vecinilor cu care se întâlnește în fiecare zi, iar bunăvoința să și-o risipească aiurea, spre regiuni cât mai îndepărtate, în beneficiul unor indivizi pe care nici nu-i cunoaște. Răutatea va deveni astfel cât se poate de reală, pe când bunăvoința se va dilua în imaginar.

Dacă reușești să-l faci să-și spună că „religia e bună și ea, dar numai până la un punct”, poți să zici că te-ai procopsit cu un suflet. O religie moderată e la fel de bună pentru noi ca absența religiei- ba poate chiar mai amuzantă.

Orice dictator sau chiar demagog- aș zice că orice vedetă de cinema și orice folkist- poate trage după sine turma umană cu zecile de mii. Gloata se oferă lui (atât cât poate ea oferi) și prin el, nouă. Se poate să vină o vreme când nu va mai fi deloc nevoie să ne chinuim cu ispitirea individuală, cu excepția câtorva cazuri speciale. Nu vom avea decât să prindem fluierașul și toată turma îl va urma de la sine.

Democrație e cuvântul cu care trebuie să-i duceți de nas. Experții noștri filologi au reușit deja atât de bine să corupă limba omenească, încât nici nu mai e nevoie să vă atrag atenția că, pentru ei, înțelesul cuvântului trebuie să rămână obscur și prost definit. (…) Sub influența melodiei vrăjite a cuvântului, cei care sunt prin ceva sau prin tot inferiori altora vor încerca mai cu sârg și mai eficient ca niciodată să coboare pe toată lumea la propriul lor nivel. Dar asta nu e tot. Aceasă influență îi va face pe cei care se apropie, sau s-ar putea apropia, de măsura întreagă a umanității să dea înapoi, speriați că ar face astfel dovada unui comportament nedemocratic.

Aș zice, prieteni, că ne așteaptă vremuri de restriște dacă vreodată ceea ce oamenii numesc îndeobște „religie” ar dispărea cu totul de pe pământ. Ea încă ne poate dărui păcate dintre cele mai fine și mai nobile. Minunate floare a nesfințeniei nu poate să crească decât în imediata apropiere a Celor Sfinte. Nicăieri nu avem mai mare succes în ispită decât anume pe treptele altarului.

C.S.Lewis- Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, ed. Humanitas, 2012

sursa foto

Micul prinț

Motivele pentru care aș reciti oricând „Micul prinț”? Fiindcă de abia acum, ca adult oleacă erudit, încep să înțeleg anumite subtilități, pe care poate nu le-am înțeles prima dată pe la 7 ani, nici a doua oară, nici a treia oară pe la vreo 15, respectiv 20 ani. Fiindcă povestea pentru copii a lui Saint-Exupéry nu mai este deloc o simplă poveste pentru copii, căpătând tot mai multe valențe filozofice, odată cu desprinderea de copilărie și cu trecerea timpului. Ca să nu mai spun că desenele născocite de către autor numai simple desene pentru copii nu îmi mai par.

Citirea și răs-răs-citirea acestui microroman determină de fiecare dată o nouă înțelegere, respectiv nenumărate interpretări. Lecțiile de viață oferite sunt neprețuite: trebuie să ne judecăm mai întâi pe noi înșine înainte de a-i judeca pe ceilalți, iar câteodată este chiar benefic să nu ne luăm atâta în serios. O iubire sinceră și trebuincioasă a vieții acesteia, mai ales fiindcă nimeni nu știe cu siguranță dacă vor mai urma altele mai bune, nu poate izvorî decât dintr-un suflet care nu a permis instaurarea lehamitei vârstei mature sau a dorinței obsesive de conformare la așteptările „cumsecade”  ale societății (le businessman: Mais je suis sérieux, moi! Je n’ai pas le temps de rêvasser.).

Maturizarea nu trebuie să fie realizată prin lezarea sau chiar prin înlăturarea unor amintiri, simțăminte, gânduri, fapte ale vârstei mai puțin coapte. Înțelepciunea și sfătoșenia, ușor îndărătnică a micului prinț călător printre stele, sunt de cele mai multe ori mai însemnate decât înțelepciunea oricărui om prăbușit și rătăcit în deșert. Și tocmai fiindcă o astfel de înțelepciune prețuiește cu atât mai mult, prin candoarea ei și plăcerile lui vor fi simple, însă mult mai frumoase: a te îngriji de o floare vanitoasă și de o oiță închisă într-o cutie, a îmblânzi o vulpe sau a urmări un răsărit sau un apus de soare de mai multe ori pe zi, doar prin mutarea scaunului.

Toutes les grandes personnes ont d’abord été des enfants. (Mais peu d’entre elles s’en souviennent.)

Tu sais…quand on est tellement triste on aime les couchers de soleil…

Il est très simple : on ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux.

Ce qui embellit le désert, dit le petit prince, c’est qu’il cache un puits quelque part…

Quand tu regarderas le ciel, la nuit, puisque j’habiterai dans l’une d’elles, puisque je rirai dans l’une d’elles, alors ce sera pour toi comme si riaient toutes les étoiles. Tu auras, toi, des étoiles qui savent rire!

Et quand tu seras consolé (on se console toujours) tu seras content de m’avoir connu. Tu seras toujours mon ami. Tu auras envie de rire avec moi. Et tu ouvriras parfois ta fenêtre, comme ça, pour le plaisir…Et tes amis seront bien étonnés de te voir rire en regardant le ciel. Alors tu leur diras: „Oui, les étoiles, ça me fait toujours rire!” Et ils te croiront fou. Je t’aurai joué un bien vilain tour…

Pour vous qui aimez aussi le petit prince, comme pour moi, rien de l’univers n’est semblable si quelque part, on ne sait où, un mouton que nous ne connaissons pas a, oui ou non, mangé une rose…

Regardez le ciel. Demandez-vous: le mouton oui ou non a-t-il mangé la fleur? Et vous verrez comme tout change…

Et aucune grande personne ne comprendra jamais que ça a tellement d’importance!

Antoine de Saint-Exupéry, Le Petit Prince, ed. Folio (Gallimard), 1999

sursa foto 1 & sursa foto 2

O singurătate prea zgomotoasă

Hanta este un bărbat ceh într-o oarecare măsură bizar, care, de treizeci și cinci de ani presează hârtie veche. O face într-un subsol insalubru și întunecat. Este însă atipic prin comportament și gândire, de vreme ce își respectă munca și conștientizează  valoarea cărților aruncate în pivnița sa, pe o parte dintre acestea reușind să le salveze și să le depoziteze în propria-i locuință, drept o formă mută de protest împotriva distrugerii vechilor valori și împotriva egalizării abrutizante a noii rânduiri comuniste.

Se înconjoară de cărți, își dedică viața acestora, până la stadiul în care cărțile ajung să-l domine și să-i stăpânească gândurile, iar visele capătă tot mai mult un aspect coșmaresc. Se învinovățește prentru distrugerea cărților și pentru salvarea unei cantități prea mici de volume și visează că, atunci când va ieși la pensie, va putea să își însușească presa hidraulică, unica tovarășă a ultimilor 35 de ani. În tandem cu speranța sa și cu visele sale absurde, Hanta ajungând să aibă viziuni ale propriului sfârșit, prin stâlcirea sa de rafturi întregi și vrăjmașe de cărți; se deșfășoară și un conflict la fel de absurd, activ și sângeros între clanuri de șobolani care încearcă să își delimiteze dedesubturile Pragăi. Hanta nu pregetă ca, de cele mai multe ori, să contribuie și la producerea unor victime colaterale, prin storcoșirea șobolanilor alături de cărțile pe care noua orânduire nu le tolerează.

De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul (pp. 11-12).

Hanta este destituit din funcție, fiindcă doi tineri eficaci și care afișează o cruntă indiferență față de cărți, sunt capabili să termine într-o zi munca pe care bietul Hanta ar fi urmat să o presteze timp de o săptămână, aceștia fiind noii bravi exponenți ai „minunatei lumi noi”. O lume care nu poate celebra dragostea de cultură și gândirea liberă și în care personaje precum Hanta nu își au rostul. În mod inevitabil, singurătatea unor astfel de persoane ajunge să fie mult prea deranjantă, mult prea zgomotoasă, mult prea nelalocul ei în viziunea noii cârmuiri totalitariste.

Cele două texte însoțitoare, de la început– Prozatorul din pivniță (Preludio affetuoso), scris de Marin Mălaicu-Hondrari – și cel de la sfârșit – Cititorul din pivniță (Adagio Lamentoso în memoria lui Bohumil Hrabal), scris de Dan Coman – completează în mod admirabil opera lui Hrabal.

Îmi pot permite luxul de a fi părăsit, deși niciodată nu sunt de fapt părăsit, sunt doar singur, ca să pot trăi în singurătatea populată de idei, pentru că eu sunt puțin lăudăros, un lăudăros al infinitului  și al eternității, iar Infinitul și Eternitatea au poate o slăbiciune pentru cei asemeni mie.

Toate acestea m-au uimit și m-au sfințit, am devenit mai frumos, pentru că am avut puterea să nu înnebunesc din cauza a tot ce am văzut în singurătatea mea zgomotoasă; cu trup și spirit am trăit și am supraviețuit, mă străbat amintiri uluitoare, care mi-au proiectat munca în câmpul atotputerniciei.

Am văzut prin pereții de sticlă camioanele care aduceau pachete de cărți, ce plecau direct la concasator, fără ca vreo pagină să atingă ochii unui om, inima sau creierul cuiva.

Sunt obosit de mort, dar fericit. Amin.

Numai eu sunt în același timp și actor, și spectator și de aceea, în fiecare zi, mă simt lamentabil, obosit de moarte, răvășit și șocat. În mâinile mele pier cărți prețioase, iar eu nu mă pot opune acestui curent, acestui debit. (…) După cum frumos scrie domnul Hrabal: „Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compătimirea și dragostea, pe care le-am uitat și le-am rătăcit.” (Dan Coman)

Bohumil Hrabal – O singurătate prea zgomotoasă, ed. Art, 2014

sursa foto

Mi se spune capucin

Daniil Harms e un fel de Urmuz rus. De altfel, este considerat unul dintre întemeietorii „literaturii absurde”.  Potrivnic „realismului socialist” din epoca sa, Harms creează o proză de un autentic tragism fantamasgoric, prin aducerea în scenă a unor personaje reduse, de cele mai multe ori, la stadiul de fantoșă.

Mi se spune capucin reprezintă niște scurte descrieri tulburătoare, cu amănunte naturaliste, coșmarești, ale unei realități deformate. Personajele lui Harms au trupuri și minți stâlcite, iar existențele lor sunt dintre cele absurde, grobiene, grotești. Și cum existențele lor bicisnice se desfășoară sub semnul absurdului, și morțile imposibile de care vor avea parte sunt de un umor de-a dreptul sinistru.

O serie de bătrâne, din prea multă curiozitate, alunecă pe fereastră și se zdrobesc de caldarâm. Martorul se tot plictisește să se mai uite la ele, pleacă la Piața Malțevski, unde, se zice, cineva i-a dăruit unui orb un fular tricotat. Gogol și Pușkin se tot împiedică unul de celălalt și cad. Ivan Sergheevici are harul de a trece prin ziduri. Și a sfârșit tragic. Era la etajul al treilea și a pornit prin zid, dar a greșit direcția, a pornit spre stradă, s-a prăbușit de la etajul al treilea, s-a lovit de pământ și a muri. Așa s-a încheiat viața fără scop a sportivului leningrădean Ivan Sergheevici. Baba Zviakina se împiedică, cade și își sparge amândouă maxilare; doctorul se folosește de un o daltă și un ciocan, pentru ca, ulterior, să îi smulgă ambele maxilare. Celalte babe își văd pe mai departe de fugărirea și omorârea muștelor din casă. Finalul este de un umor sec: Totuși, aici autorul își încheie povestirea, fiindcă nu își poate găsi călimara.

Harms operează pe cord deschis, folosindu-se de briciul subțire al unui absurd insuportabil. Și o face cu măiestrie, de vreme ce reușește să despice vălul așternut asupra realității absconse și mizere ale societății rusești din timpul său. Rusia țaristă, Rusia patriarhală, Rusia moșierilor, Rusia lui Tolstoi este îngenuncheată de noua ordine samavolnică socialistă. O ordine în care cei debili nu au ce căuta: Nu-mi plac copiii, bătrânii, bătrânele și vârstnicii înțelepți; Babele, care n-au în minte decât gânduri chibzuite, ar trebui prinse cu arcanul; Mă împiedicam în fiecare clipă și o dată mai că n-am căzut în terciul moale din moși și babe ce se tăvăleau pe pământ. Am sărit, am rupt capul câtorva ciuperci otrăvitoare și am călcat pe coadă o babă slăbănoagă, care a trosnit și a rostit încet: „Ce chinuri!”

Individul care s-a sfârșit de inaniție într-o cameră mizeră de sanatoriu ironizează, cum numai un Beckett sau un Ionescu au mai putut s-o faca, tarele unei societăți defetiste, egalitariste, omogenizante și abrutizante, în același timp. Rusia lui Harms nu este altceva decât gura larg deschisă a unui Leviatan vorace. Personajele sale anonime, banale, precum și numele care li se desemnează: Kușakov, Petrov, Nikolai Nikolaevici, Anton Antonovici, Semion Semionovici etc vor sfârși în anonimitatea trasată de noua ordine imperturbabilă.

Nu mă consider un om deosebit de deștept și totuși trebuie să spun că-s mai deștept decât toți. Poate că pe Marte sunt oameni mai deștepți decât mine, dar pe Pământ- nu știu.
La Uniunea Scriitorilor, cine știe de ce, sunt considerat înger.
Ascultați, prieteni! La urma urmei, nu face să vă ploconiți chiar așa în fața mea. Sunt la fel ca voi toți, numai că mai bun.

Mi se spune capucin. Pentru asta, cui trebuie, o să-i rup urechile, dar deocamdată n-am liniște din pricina gloriei lui Jean-Jacques Rousseau. De ce el știa totul? Și cum să înfeși copiii, și cum să măriți fetele! Și eu aș vrea să știu totul. De fapt, știu totul, numai că nu sunt sigur de cunoștințele mele. Despre copii știu precis că nu trebuie înfășați, ci nimiciți. Pentru asta aș săpa o groapă centrală și aș arunca în ea copiii. Și ca să nu iasă din groapă duhoarea putrefacției, aș turna în fiecare săptamână var nestins. (…)

Aș mai scrie despre cunosțințele pe care le am, dar, din păcate, trebuie să mă duc la magazin după mahorcă. Mergând pe stradă, am întotdeauna la mine un ciomag gros și noduros.
Îl iau cu mine ca să-i snopesc pe copiii care mi se încurca între picioare. Cred că de asta m-au poreclit capucin. Dar aveți răbdare, nemernicilor, o să vă rup eu urechile!

Daniil Harms- Mi se spune capucin, ed. Polirom, 2007

sursa foto

Bătrânul și lupii

O minunată alegorie a lumii contemporane și a tarelor sociale. Un orășel imaginar, Santa Barbara, este atacat de lupi. Atacurile lor sângeroase și ferocitatea de care dau dovadă se vor transpune, încetul cu încetul, în sufletele locuitorilor dezabuzați. Rinocerii lui Ionescu nu sunt altceva decât lupii bestiali ai Juliei Kristeva.

Un bătrân cărturar latinist este singurul personaj care are tăria de caracter necesară de a se împotrivi lupilor și derivei lumii sale. Vizibili pentru el, lupii rămân invizibili pentru ceilalți, dovadă că natura umană se obișnuiește prea repede cu răul așa-zis necesar, în vederea păstrării falsului confort social. Omogenizarea și abrutizarea locuitorilor micului oraș, până și prin preluarea trăsăturilor haìne lupești, constituie un motiv de analiză a unei lumi în derivă și a oamenilor ne-oameni, sortiți singurătății, bestialității lăuntrice și pierii fără zăbavă.

Bătrânul (…) vedea lupii cu blana cenușie, botul ascuțit, coada lăsată, strecurându-se, singuri sau în haită, prin grădini, prin case, prin dulapuri, pe sub pielea fețelor, prin cuvintele oamenilor…

„Nu putem spune tot, nu putem face tot, spusese Profesorul. Însă oamenii din Santa Barbara cred că totul este posibil: autostrăzile, barajele, copiii făcuți în eprubetă, facturile false, magazinele goale, magazinele devalizate, omorurile, amnistiile. Au devenit niște fiare, au mers mai departe decât lupii care i-au invadat, sunt posedați de o sete de imposibil.”

Toți avuseseră interesul să-l facă să dispară pe Septicius Clarus. Cei din Santa Barbara. Fiindcă vorbea cu voce tare despre acel rău pe care ceilalți reușiseră să-l îmblânzească. (…) Colega de la lifting, fiindcă nu-i suporta pe cei triști. Infirmiera, fiindcă nu era plătită destul de bine  și se săturase să-i tot îngrijească pe bătrâni. Lupii, pentru că erau lupi.

A fost odată, ca niciodată, omul împotriva lupilor…

Julia Kristeva- Bătrânul și lupii, ed. Univers, Colecțiile Cotidianul, 2008

sursa foto

Copilăria lui Isus

Copilăria lui Isus este, precum prezintă și titlul înșelător, un roman atipic, cu un stil rece, dur; o distopie bizară, marca Orwell sau Huxley, dar și un roman postapocaliptic cu surprinzătoare trăsături de bildungroman. Cheia de lectură, cea biblică, este una doar aparentă, copilăria acelui băiat nereprezentând decât o întruchipare a normalității și a purității unei vârste prea puțin pervertibile. De unde poate și adevăratul miracol: a fi deosebit, a fi altfel într-o lume afectivo-castrantă, dar și strigătul de împotrivire în fața realității uniformizante.

Atmofera este una apăsătoare, sfâșietoare, anormală. Într-un loc/oraș/țară ce se numeşte Noville= un nonspaţiu, un vid istoric, cultural, uman etc, oamenii duc o viață simplă, cumpătată, își înfrânează dorințele, mai ales pe cele sexuale, se mulțumesc cu codrul zilnic de pâine și nu își pun niciodată întrebări dacă sunt cu adevărat fericiți, dacă vor si pot mai mult, dacă este loc și de mai bine și de mai diversificat. Locuitorii o iau de la capăt în ciudata așezare, asta după ce au străbătut întinderi uriașe de apă. Descinderea aici nu semnifică decât uitarea, desprinderea de existența lor anterioară, de amintiri, vise și speranțe, dar și renunțarea la principiile elementare de logică și rațiune.

Spaniola este noua limbă de circulație internațională, oamenii nu mai au niciun fel de reper cultural, singura realizare umană livrescă de care numai anumite persoane au auzit este Don Quijote, al cărei autor e considerat Benengeli, și în niciun caz Cervantes. Analogia cu Minunata lume nouă este previzibilă, de vreme ce noua societate pune preț mai degrabă pe uniformizare și pe autoritatea cretinoidă a egalității, prin organizarea de cursuri practice, precum caligrafie, țesătorie sau olărit, sau de cursuri așa-zis practice: filozofia muncii sau filozofia și viața cotidiană, în urma cărora oamenii să fie în stare să diferențieze între un simplu scaun, mai multe simple scaune sau obiectele unor șuturi.

În acest loc straniu ajung la un moment dat un bărbat, Simón, şi un copil, David. Simón încă păstrează trăsături ale „vechiului om”, nu se poate dezbăra de trecutul său, are întipărite în minte o serie de amintiri (plăcerea atingerii corpului unei femei, plăcerea delectării cu un prânz copios și frumos mirositor etc), se lasă pradă emoțiilor celor mai diverse și consideră că are o misiune sfântă: de a o găsi pe mama băiatului. Va şti că ea este, de cum o va vede-o. David este un copil cu o bogată imaginație și cu o vie viață interioară, cu reguli, pe care adulții nu le pot accepta, d’apoi înțelege, printre care și refuzul școlarizării (de aici, retragerea și refugiul lui într-o lume a fanteziei, unde simte că deține controlul). Prezentarea destinului său, special ori ba, nu semnifică, astfel, decât trasarea unui puternic semnal de alarmă în fața vicisitudinilor Timpului.

– Ești aici ca s-o găsești pe mama ta. Eu sunt aici să te ajut.
– Dar după ce o găsim, de ce ne aflăm aici?
– Nu știu ce să spun. Suntem aici din același motiv ca toți ceilalți. Ni s-a dat o șansă să trăim și am acceptat această șansă. Să trăiești este ceva extraordinar. E cel mai extraordinar lucru dintre toate.

(…) Zici că știi 888. Care e următorul număr după 888?
– 92.
– Greșit. Următorul număr este 889. Care e mai mare, 888, sau 889?
– 888.
– Greșit. 889 e mai mare, pentru că 889 vine după 888.
– De unde știi? N-ai fost niciodată acolo. (…)
Pentru prima dată îi trece prin cap că s-ar putea ca acesta să nu fie doar un copil deștept- există mulți copii deștepți pe lume-, ci și altceva, ceva pentru care, în acest moment, nu are cuvântul potrivit.

– Dar de ce nu vrea băiatul tău să facă socotelile așa cum îi spune profesorul lui?
– De ce s-o facă, dacă o voce lăuntrică îi spune că metoda profesorului nu este corectă?
– Nu înțeleg. Dacă regulile sunt valabile pentru tine și pentru mine, și pentru oricine altcineva, de ce să nu fie valabile și pentru el? Și de ce le numești reguli făcute de om?
– Pentru că doi și cu doi pot foarte bine să facă trei sau cinci sau nouăzeci și nouă. Dacă hotărâm astfel. (…)
Cel mai adesea, Eugenio, îmi vine pur și simplu să cred că băiatul pur și simplu nu întelege cifrele, așa cum nu le înțelege nici pisica ori câinele. Dar uneori sunt nevoit să mă întreb: Există cineva pe pământ pentru care numerele sunt reale? (…) Pune un măr în fața lui, și el ce vede? Un măr, nu un măr, ci doar un măr oarecare. Pune două mere în fața lui. Ce vede? Un măr și un măr: nu două mere, nu același măr de două ori ori, ci un măr și un măr. (…) Dar dacă noi greșim si el are dreptate? Dacă între unu și doi nu există nici un pod, doar spațiu gol? Și dacă noi, care facem câte un pas cu atâta încredere, cădem prin spațiu, doar că nu știm asta, pentru că insistăm să stăm legați la ochi? Dacă acest băiat este singurul dintre noi care are ochi să vadă?

J.M. Coetzee- Copilăria lui Isus, ed. Humanitas fiction, 2014

sursa foto