Zgomotul lucrurilor în cădere

Zgomotul lucrurilor în cădere este romanul trasării unor existențe aflate sub pecetea neșansei melancolice, tipice pentru lumea violentă și amară a Columbiei anilor ’90.

Tânărul profesor universitar de drept Antonio Yammara îl cunoaște, într-o sală de biliard, pe Ricardo Laverde, un fost pușcăriaș și aparent pilot pe linii comerciale. Antonio Yammara nu numai că este martor la executarea, în plină stradă, a acestuia, ci este și grav rănit, la rândul său. Recuperarea sa este înceată și angoasantă, de vreme ce tânărul profesor resimte o frică incontrolabilă și stări de neliniște nejustificate.

Lumea mi s-a părut un loc închis, sau viața mea o viață zidită; doctorul îmi vorbea despre frica mea de a ieși pe stradă, îmi arunca termenul de agorafobie în față de parcă ar fi fost un obiect fragil pe care nu ai voie să-l scapi și îmi era greu să-i explic că dimpotrivă, pe mine mă tulbura o claustrofobie violentă.

Yammara face o adevărată obsesie pentru trecutul misterios al așa-zisului pilot, începând să își neglijeze slujba și proaspăt întemeiata familie. Se gândește tot mai stăruitor la Ricardo Laverde, la bizara perioada de timp petrecută împreună, în zgomot de bile ciocnite de biliard, la tăcerile lor amicale, pe care numai gustul înțepător al berii de după-amiază le mai poate risipi, la scurta lor relație și la consecințele ei ulterioare, de lungă durată.

Nimeni nu știe de ce trebuie să ne amintim ceva, ce foloase ne aduce sau ce posibile năpaste, nici cum se schimbă în amintire ceea ce am trăit; cert e că a devenit pentru mine ceva urgent să-mi amintesc cât mai exact de Ricardo Laverde.

Întoarcerea sa în trecut, amintirile stârnite nu se pot desfășura decât pe fundalul unui oraș care încă se mai reface după tăvălugul vicisitudinilor violente istorice și al viciilor omenești inerente. Bogotá conquistadorilor, cea colonizată cu atâta vărsare de sânge de către spanioli în secolul XVI, cea care se mândrește cu minunății de case în stil arhitectural colonial, cea ridicată la peste 2000 de metri deasupra nivelului mării este și Bogotá narcotraficanților și, în mod antagonist, cea scufundată în teamă, în violențe de stradă, în crime, în răpăit de arme, în sânge și durere, mai presus de toate, fiind Bogotá lui Pablo Escobar. Aurelio Arturo a preconizat rănile adânci ce se vor întipări în însăși fibra lăuntrică a orasului, într-un poem din 1929:

Vă spun că într-o zi văzui arzând în noapte / o vajnică cetate, cu oameni mulți și plină de sminteală. / Sub ochii mei, făr’ să clipesc, s-a năruit întreagă / așa cum cade sub stejar a trandafirului petală.

Yammara ajunge să depene amintiri din scurtele dăți pe care și le-a petrecut în compania lui Ricardo Laverde. Încearcă să umple acel gol prin rememorarea cât mai exactă și se străduie să înțeleagă ce l-a determinat pe Laverde cel lacom să fie părtaș într-un război neconvențional, al armelor ilicite, halucinogene, de ce a a ispășit o pedeapsă prea puțin nedreaptă, cât mai degrabă, în mod judicios și parșiv imputată, de ce a intrat în posesia unei cutii negre al unui avion de pasageri, care își va încheia, în mod dramatic, călătoria prin izbirea de Anzii Cordilieri și cum s-a străduit acesta să mențină vie dragostea din tinerețe pentru soția sa americană.

Maturitatea aduce cu sine iluzia pernicioasă a controlului, și s-ar putea chiar să depindă de ea. Veau să spun că aceasta iluzie că avem controlul asupra propriei vieți ne face să ne simțim adulți, pentru că asociem maturitatea cu independența, cu dreptul suveran de a hotărî ce urmează să ni se întâmple. Decepția vine, mai devreme sau mai târziu, dar vine negreșit, niciodată nu lipsește de la întâlnire, niciodată nu a lipsit. (…) Toate acele procese îndelungate care vor sfârși prin a se încrucișa cu viața noastră – uneori pentru a-i da impulsul de care avea nevoie, alteori pentru a-i spulbera cele mai splendide planuri – sunt de obicei ascunse, ca niște curenți subterani, ca meticuloasele mișcări ale plăcilor tectonice, și când în sfârșit are loc cutremurul, recurgem la cuvintele pe care ne-am învățat să le folosim pentru a ne liniști singuri: accident, întâmplare, uneori destin.

Rememorarea trecutului este determinată de către fiica lui Laverde, Maya. Nopțile în care aceștia sondează o istorie samavolnică, a întâmplărilor violente, de cele mai multe ori, nu sunt decât urmarea firească a dezideratului a doi urmași ai acestei istorii de a arunca o biată lumina asupra neînțelesului și de a opri scurgerea unui timp pizmaș și nedrept.

Am îmbrățișat-o, ce aș fi putut face altceva decât să o strâng în brațe, nu puteam schimba ceea ce se întâmplase, nici să opresc timpul de pe casetă, timpul acela care înainta către ceva ce se încheiase deja, către definitiv.

Un laitmotiv mișcător este acela al interogării copilărești a pilotului prăbușit în întinderi nesfârșite de nisip hain de către Micul Prinț călător în stele. Prăbușirea pilotului din romanul lui Exupéry se răsfrânge peste câțiva ani în prăbusirea celui mai bun pilot columbian de la acea vreme, în urma unei acrobații temerare, care a produs un gol de aer fatal, și peste alte câteva zeci de ani, în prăbușirea unui cartel mafiot, al unui imperiu nemaipomenit al drogurilor, a unor simple vieți, în zgomot de lucruri năruite în timpul impactului fatidic al avionului de pasageri ce nu va mai ajunge în 1996 la Cali, precum și în zgomot de bile de biliard ciocnite.

„Deci și tu vii din cer?”, îl întreabă Micul Prinț pe pilotul care povestește și m-am gândit că da, că și eu căzusem din cer, dar nu exista nici o dovadă a căderii mele, nu exista o cutie neagră pe care să o consulte cineva, și nici de la căderea lui Ricardo Laverde nu exista nici o cutie neagră, viețile omenești nu beneficiază de un asemenea lux tehnologic.

Romanul este o meditație pătrunzătoare asupra vicisitudinilor istoriei, a sfărâmării destinelor, a destinului inechitabil și a morții adesea zadarnice. Poemul rece și amarnic din 1929 se reflectă în noi tușe de melancolie veche ale Bogotéi atât de greu încercate. La sfârșit, Yammara pare-se că întrevede calea spre izbăvire și spre desprinderea de un trecut amarnic și absurd:

(…) să îi explic că împreună ne-am apăra mai bine de tot răul din lume, sau că lumea e prea periculoasă ca să umblăm razna, de unii singuri, fără cineva care să ne aștepte acasă, care să se îngrijoreze dacă nu ajungem și să iasă să ne caute?

Juan Gabriel Vásquez – Zgomotul lucrurilor în cădere, ed. Polirom, 2015

sursa foto 1, sursa foto 2, sursa foto 3

Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică

Kjersti Skomsvold a învățat că „pentru un scriitor, singurătatea este un refugiu necesar” și că, în timpul moșirii creației, simpla ei prezență este suficientă. Astfel că numai un asemenea roman, de o scriitură profundă, însă mucalită pe alocuri, poate aduce o perspectivă nouă şi neobișnuită asupra singurătăţii celei amare.

Mathea Martinsen din Haugerud este bătrâna norvegiancă de la trei, cea antisocială, căreia îi vine greu să vorbească cu oamenii și care se refugiază în ședințe îndelungate și zadarnice de croșetat bentițe pentru urechi. Ajunsă la o vârstă înaintată și confruntată de ani de zile cu o stare de singurătate atroce, după ce inteligentul ei soț, numitul Epsilon, obsedat de statistică și un adevărat epicentru de raportare existențial, decide să continue dezlegările problemelor vitale de statistică prin preajma vecinei de la doi, Mathea rememorează întâmplări din viața ei trecută și prezentă.

Obișnuită să trăiască în singurătate și neînsemnătate, cu o existență anostă, în care preaplinul evenimentelor banale aduce mai degrabă a nevolnicie, cu o teamă patologică față de vecini, față de vânzătorii de la casele de marcat din supermarket, cărora nu cutează să le ceară nici măcar o plasă, față de colegii soțului la petrecerea de Crăciun, Mathea ajunge să conștientizeze că linia finală a vieții sale banale urmează să fie trasată cât de curând.

Bătrâna încearcă, în mod stângaci, să facă primii pași în lume, de unde și umorul involuntar și deosebit de trist cu care sunt redate micile ei mari aventuri temerare în societatea cea haină. Mathea nu a excelat niciodată în nimic: a fost casnică toată viața ei, a croșetat un număr imens de bentițe complet inutile, s-a căznit să vorbească în rime și verifică zilnic anunțurile mortuare din ziar, tot așteptând/sperând ca numele ei să fie și el figurat. Singurele evenimente remarcabile din viață-i sunt când a fost fulgerată în curtea școlii, în timp ce număra câteva pietre banale, când s-a căsătorit cu băiatul care a reușit să determine numărul lor exact, când i s-a spart apartamentul, când a început să învețe germana prin corespondență și, mai nou, când aude sunetele ambulanței în depărtare.

Am făcut un pas important în viață, dar acum trebuie să mai fac unul. Nu se poate să stai nemișcat, pentru că intri în hibernare, și cât ai spune „pește” viața s-a și dus printre degete.

Acum nu își dorește decât să se știe că odată a trăit o femeie frumoasă, inteligentă și extrem de amuzantă. Începe să sune zilnic la biroul de informații și să întrebe de Mathea Martinsen din Haugerud, în speranța demonstrării celorlați că a fost și încă este una dintre cele mai solicitate și adorate persoane din țară. Încearcă să-și planifice propria înmormântre și îngroapă în curtea blocului o capsulă a timpului  care conține câteva obiecte dragi, reminiscențe ale unei vieți cât se poate de banale, însă atât de însemnate.

Mă identific cu bananierul nu doar pentru că sunt gârbovită, ci și pentru că am înflorit fără organe de reproducere și am rodit fără semințe, ceea ce, după cum spunea Buddha, înseamnă că nu am niciun rost. Și cred că nu a greșit când s-a referit la lipsa de speranță a tuturor activităților pământești.

Iar îmbrăcând rochia de mireasă de culoarea piersicii, Mathea speră să devină cât mai vizibilă, să iasă din conul de umbră în care a trăit toată viața, să pășească cât mai repede pentru a le demonstra celorlați și, mai ales, sieși, că existența ei nu a fost în van. Mathea trebuie însă să nu uite că, cel mai adesea, cu cât mergi mai repede, cu atât ești mai insignifiant.

Povestea tragicomică a preamodestei Mathea este trasată, astfel, în mod tulburător și emoționant. Mathea devene prototipul oricărei persoane singuratice, sărace/sărăcite pe plan afectiv și mărginite, care se căznește atunci când încă se mai poate, prin mijloace modeste, prin vorbe simple, prin rime copilărești și prin gesturi înduioșătoare de a devoala o parte din viață-i, de a se dezbăra de singurătate, de a încerca să fie băgată în seamă, acceptată și înțeleasă și, nu în ultimul rând, de a învăța să trăiască cu adevărat.

Infinitul plus unu e deasupra mea, iar eternitatea dedesubt. (…) Trebuie să râd și să plâng, pentru că sunt cea mai amuzantă persoană pe care o cunosc. (…) Stau perfect nemișcată, timpul s-a oprit și în jur totul e încremenit. Pe cer nu văd decât nori care seamănă cu bezelele, iar de auzit, aud doar sirenele de ambulanță. Se apropie.

Kjersti Skomsvold – Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică, ed. Allfa, 2013

sursa foto 1, sursa foto 2

Vedere spre paradis

Vedere spre paradis este primul roman din seria de volume care îl au protagonist pe singuraticul, introvertul și, în mare măsură, bizarul Elling, un bărbat de treizeci și doi de ani care nu ar renunța pentru nimic în lume la existența stranie pe care o are la periferia orașului Oslo.

Elling are parte de o viețuire liniștită și prozaică, alături de mama sa, nu într-o căsuță colorată idilică din Oslo, ci într-un bloc anost aflat intr-o suburbie, reminiscență a politicii norvegiene social-democrate a anilor ’80. Nu a lucrat niciodată, ignoră faptul că mama sa ar putea primi un ajutor social ca să-l întrețină și pe el și consideră că este inimaginabil să fie privat de drumul prestabilit până la supermarket sau de spațiul mărginit al casei copilăriei sale.

Dacă cineva m-ar fi întrebat mai demult, aș fi spus fără ezitare că știu ca-n palmă fiecare milimetru din micul meu apartament de bloc și că pot spune povestea fiecărui colțișor. (…) Întreaga mea existență se mărginea la spațiu dintre cei patru pereți albi ai camerei și se construia în jurul unei noi posibilități de a contempla lumea din jur, o lume cu care mă împăcasem de mult și care pentru mine era încremenită ca o natură moartă. Văzusem cu ochii mei copii crescând și familii venind și plecând. Dar cadrul întregii lumi, acea geometrie pe care oamenii o trăiesc în viața lor interioară, rămăsese, în linii mari, neschimbat. De la metrou, acasă. De acasă, la metrou. De la supermarket, acasă. De acasă, la metrou. Aceleași unghiuri, aceleași suprafețe. Priveliștea din sufragerie, din camera mea sau din bucătărie.

Moartea mamei devine un catalizator al unor schimbări nebănuite și delectabile, pentru care nici măcar nu este nevoit să își părăsescă spațiul micului său apartament.

Mama a murit. Lucrurile s-au petrecut fără preaț multă dramă. Asta dacă poți să numești „lipsă de dramă” trecerea spre Marele Necunoscut.

Intrând în fosta cameră a mamei sale, Elling descoperă că, de la fereastra dormitorului, are o perspectivă largă asupra blocurilor din vecinătate și, implicit, asupra ferestrelor apartamentelor. Își cumpără un telescop și, alături de căni mari aburinde de ceai, începe zilnic să-i spioneze pe locatarii blocurilor.

Dar am simțit și simt o legătură cu oamenii de la bloc. Suntem apropiați. La propriu: aproape 40 000 de inși înghesuiți ca sardelele, unul peste altul și unul lângă altul, despărțiți doar de niște pereți subțiri, astfel încât să ne obișnuim repede cu tabieturile vecinilor și cu orele lor de mers la baie.

Obsesia de care dă dovadă în colecționarea fotografiilor cu prim-ministresa Norvegiei, Gro Harlem Brundtalnd, un adevărat ideal de siguranță de la distanță, și în tapetarea apartamentului cu acestea se răfrânge nu numai în dorința bolnavă de a afla cât mai multe despre prima persoană spionată, Rigemor Jølsen, cât și în fantasmarea continuă și graduală asupra destinelor câtorva bravi locuitori ai blocurilor din josul străzii.

Eu voiam să stiu ce fac oamenii de fapt. Și voiam să știu și cum fac ceea ce fac. (Unde a dispărut Hansen? Hansen a plecat acasă. Bun. Dar ce face Hansen acasă? Mănâncă? Ce mănâncă? Cum mănâncă? Nu e totuna dacă folosește furculiță și cuțit sau bețișoare, ca un chinez, sau mănâncă pur și simplu cu mâna (…))

Elling este un bărbat realmente bizar și un singuratic care își acceptă traiul retras și comportamentul compulsiv. Își face reprize îndelungate de duș, schimbă pijamalele de mai multe ori pe zi și, deși este obișnuit cu același mic dejun frugal, încă din fragedă pruncie, ezită adesea în alegerea dintre banala pastă de brânză și mai banala budincă de pește.

„A trecut ceva vreme de atunci, Elling. Îți mai amintești când, timp de aproape o săptămână, a trebuit să te întorci și să urci din nou scările ori de câte ori ajungeai jos, pentru că nu erai sigur că picioarele tale, ambele picioare, atinseseră fiecare treaptă? Noroc că ești autoironic. Altfel, ai fi putut să înnebunești.”

Numai un asemenea singuratic este în măsură să înțeleagă cu adevărat esența singurătății, pe care o întrezărește de la fereastra dormitorului, încă din prima clipă, răsfrântă și în destinele celorlalți

(…) oamenii trăiesc în lumi diferite, fiecare pe planeta lui. Uneori, chiar în universuri diferite. Oare singurătatea nu este ea însăși vocația noastră, starea noastră naturală?

Elling înțelege importanța rolului său: nu este doar un simplu observator al unor frânturi de destine, de cele mai multe ori, dezolante și anoste, ci și, prin fantasmarea la care se dedă asupra desfășurării acestora, încearcă să adauge, în manieră neîndoios demiurgică, și o fărâmă pertinentă de lumină asupra faptelor banale care ascund grave aspecte de viață cu urmări, de cele mai multe ori, neplăcute. Fiindcă viața „celorlalți” nu poate fi pe deplin înțeleasă decât prin raportare la viața proprie.

Și mă întrebam care ar trebui să fie rolul meu în această poveste. Observatorul de la marginea pădurii. Nu aveam niciun fel de idei mărețe despre mine, nu eram sub nicio formă magaloman. Eram doar un individ oarecare, un bărbat de la bloc, într-o Norvegie social-democrată. Cu toate acestea, nu pot să neg că, atunci când îmi reluam poziția în spatele telescopului montat pe „pod”, jucam, într-adevăr, un rol cu desăvârșire diferit. Ceea ce eu vedeam era visul înaintașilor noștri, viziunea lor despre traiul pe care aveau să îl ducă urmașii lor. În fața telescopului, deveneam un Dumnezeu cu vedere spre Paradis.

Ingvar Ambjørnsen –  Vedere spre paradis, ed. Allfa, 2013

sursa foto 1, sursa foto 2

Cititorul din peşteră

Cititorul din peşteră este o uluitoare lecție de viață și de citit, de vreme ce personajul principal se trezește, volens nolens, sub egida literaturii ca manieră de trai, de izbăvire și ca splendid scop în viață.

Părerile negative pe care le-am citit pe diverse bloguri, referitoare la faptul că autorul nu a dat dovadă de prea multă inventivitate, că într-un număr prea mic de pagini, dat fiind dimensiunile acestui microroman, bașca!, încă de la bun început, a epuizat tot suflul de originalitate, că acest roman este incomparabil din punct de vedere calitativ cu „Instalarea fricii” etc mi-au stârnit curiozitatea și m-au determinat ca în vreo oră jumătate să mă las cucerită de așa-zisă lipsă de inventivitate zinkiană.

Și cum părerile, fie ele și negative, sunt fără doar și poate pur subiective, și cum nu am citit până acum „Instalarea fricii”, pentru a avea un etalon de comparație, pot să afirm cu onestitate că nu am sesizat în atât de puține pagini lucrurile mai sus imputate.

Un băiat portughez, afectat de divorțul părinților săi, dezorientat în stabilirea și urmarea unor precepte frumoase de viață descoperă, printr-o întâmplare neobișnuită, plăcerea pe care simpla lectură a unei cărți o poate produce. Ajunge, în urma naufragiului corăbiei pe care devenise mus, peste mări și țări, după Marea Liniştii a venit Marea Ploilor, şi Marea Crizelor, Marea Seninătăţii, Marea Fecundităţii, Marea Frigului, Marea Aburilor, Marea Marginală, Marea Cunoaşterii, pe insula unde viețuiește o dihanie crudă și fantastică, însă care are o reală și admirabilă înclinație spre lecturare.

Trebuie să fie un soi de maimuţă uriaşă ce are o slăbiciune pentru cărţi. Poate mirosul hârtiei, că de citit… de citit, practic nu mai citeşte nimeni, necum un animal pierdut într-o insulă pierdută.

Anibalector nu este doar un monstru devorator de oameni, ale căror oase îi ornamentează peștera, ci este și un adevărat monstru de erudiție. Băiatul naufragiat îi devine, în scurt timp, învățăcel în ale lecturii. Monstrul vânat de atâta amar de ani de către navigatorii care îl doreau prins viu și expus ulterior în vreo grădină zoologică, momit de către aceștia cu stive de cărți lăsate pe plajă, este, în comparație cu urmăritorii săi, în măsură să aprecieze frumusețea literaturii și adevărata valoare a unei opere literare.

Pentru Anibalector, o carte era o întâlnire între două voci: a noastră şi a cărţii. Şi să faci sublinieri într-o carte nu este nimic rău, e aproape ca şi cum ai citi dublu; e semn că ai întâlnit un pasaj, o frază, un paragraf, care-ţi spune ceva, iar asta, după el, era de nepreţuit. E aproape ca şi cum ai fi găsit, pe gratis, un al doilea pasaj.

Monstrul erudit nu numai că nu intenționează să îl devoreze pe băiat, dar mai și întrezărește în aceste un spirit neșlefuit într-ale literaturii. Băiatul este nevoit să citească în fiecare seară din operele înmânate de către Anibalector și ulterior să poartă discuții tot mai elevate, în care să fie expuse nu banalul „ce a vrut să zică autorul cu…? ” sau rezumate insipide, ci înțelegerea graduală a operelor citite.

Încetul cu încetul băiatul prinde drag de citire, operele lecturate nemaifiind o povară inerent școlărească. Descoperă frumusețea lecturării și începe să înțeleagă că universul cărților este unul vast, surprinzător, ofertant, prin care se poate descoperi pe sine și poate descoperi și aprecia cu adevărat miracolul trăirii în orice lume, oricât de trivială și măruntă ar părea.

Să învăţ că o carte e o casă cu multe uşi – uneori atâtea câte pagini avea cartea; alteori, tot atâtea câte rânduri avea. Alteori, nici chiar atât.Unele cărţi erau mai curând ca acele picturi ce imită uşi şi ferestre, iarcând ajungi acolo te loveşti cu nasul de un zid.

Dificultatea lecturării nu poate știrbi din plăcerea ei. Dacă la începutul drumului băiatul nu înțelege mai nimic, fiindcă nu este încă menit îndrăgostelii de lectură, va reuși după ceva vreme de a se apropia realmente cu sufletul și cu gândul de paradisul livresc.

Se întâmpla să fie adevărat că începuse să-mi placă, dar contrarul nu era nici el exclus. În acele ocazii, când, oricât m-aş fi forţat, lectura era de neînghiţit, mă simţeam ca puştii care aruncă într-ascuns legumele la gunoi şi pe urmă spun că au mâncat tot.

Anibalector nu-i oferă răspuns puștiului la o întrebare simplă, însă pe atât de complicată: la ce servește, cu adevărat, o carte și lecturarea ei. Îl lasă pe acesta să descopere singur, pornind de la primisa că  lucrurile cele mai importante în
viaţă sunt cele care nu servesc la nimic. Diferențiind în mod concis între lumea cărții și lumea ecranului de televizor: o carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi asta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gurăcască, băiatul începe să facă distincții nete între valorile operelor literare care îi se perindă prin mână, cât timp se află în dulcele prizonierat al lumii cărților.

După un timp, reuşeam deja să citesc, cu plăcere, romane. Încă nu mă aventurasem în cele şapte volume din În căutarea timpului pierdut, de Proust, despre care Anibalector a spus că ar fi bine să le păstrez pentru bătrâneţe, dar eram deja destul de măricel ca să mă lupt cu cele o mie de pagini din Război şi pace al domnişorului Tolstoi şi rândurile dese din Anna Karenina deja răsunau pe-acolo…

Puștiul învață de la monstrul erudit dragostea de cărţi şi de cuvânt într-o epocă în care această dragoste este privită cu neînțelegere, dezinteres ironic, amuzament mefient și chiar desconsiderare, citorii avizi părând a fi monștri veridici.

Comuniunea inteligentă cu acest monstru îl face pe băiat să resimtă o întelegere duioasă și o empatie nemaivăzută față de acesta. Condamnarea lui, în urma încercării sale de a-l salva, nu face decât să certifice încă o dată nerozia oamenilor ignobili și închistați spiritual, adevărații depreciatori ai lecturii.

Drept pedeapsă m-au obligat să fiu scriitor, soartă pe care n-o doresc nici celui mai mare duşman. E mai rău decât închisoarea pe viaţă! Ne petrecem timpul aşezaţi la o masă, în faţa hârtiei albe sau a calculatorului gri; fundul ni se înmoaie de atâta stat jos, şi scriem, şi scriem, expuşi la artroze, şi scriem, şi scriem – istorii pe care, pe deasupra,
nu le citeşte aproape nimeni, dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune. E ceva foarte frustrant, vă spun eu.

Rui Zink – Cititorul din peşteră, ed. Humanitas, 2008

sursa foto 1, sursa foto 2

Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut

Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut este un roman savuros despre date istorice decisive din istoria ultimului secolul, despre cum să le faci față, despre norocul de a trăi evenimente internaționale însemnate și despre decurcăreala de care pot da dovadă unii oameni, pentru care nu este imperios necesar să aibă coeficientul de inteligență al unui Albert Einstein.

Allan Karlsson, protagonistul acestui roman, nu numai că trăiește într-un azil de bătrâni din Suedia, dar mai și urmează să împlinească exact un veac de existență și mai exact pe 2 mai 2005. Și cum toată lumea din azil robotește de zor în vederea serbării sale și, mai ales, cum bătrânului îi repugnă astfel de prețiozități, se decide pe nepusă masă să evadeze din azil, încălțat cu șoșoni, și nu oricum, ci sărind de la fereastra camerei sale, de la etajul unu, într-un strat de pansele.

Se gândea în schimb că nu făcuse bine să-și dorească moartea acolo, la căminul de bătrăni, doar ca să scape de toți și de toate. Fiindcă, oricât îl încercau pe el junghiurile, tot mai interesanta și mai instructivă era viața de evadat și fără sora Alice, decât să zică nemișcat la doi metri sub pământ.

De aici urmează să se desfășoare o serie de întâmplări de un umor nebun, frizând pe alocuri, un absurd caraghios, la limita ridicolului. Bătrânul șterpelește, fără a sta prea mult pe gânduri, o valiză în care se află vreo 50 de milioane de coroane suedeze, își așterne pe urmă nu numai un grup mafiot, adevăratul deținător al valizei cu bani, dar și poliția locală și, ulterior, națională.

Reușește să creeze un adevărat talmeș-balmeș, prin cooptarea unor personaje inedite: un bătrânel de doar 70 de ani, certat cu legea și deținător al unei gări dezafectate, un aproape licențiat în medicină, arhitectură, botanică, literatură clasică și multe altele, vânzător de hot-dogi într-o zonă industrială searbădă, o frumoasă roșcată, deținătoare a unui elefant, și el fugar de la circ, fratele resentimentar al celui aproape licențiat în aproape 30 de ani (răstimp în care moștenirea lor s-a cam dus, tot întreținând studiile primului), șeful grupului mafiot, aflat pe urmele valizei și aproape decedat într-un accident de mașină absurd, precum și un inspector de poliție care decide într-un final să nu-și mai incriminezi noii prieteni.

Allan Karlson nu este un om cultivat. însă este un om dotat cu mari competențe de a se putea descurca în orice situație, oricât de periculoasă și de dificilă ar fi, precum și cu înclinații de a-și însuși, într-un timp scurt, orice limbă străină, oricât de dificilă ar fi. Gradul ăsta sporit de descurcăreală, precum și talentul de a fabrica explozivi, îl vor scăpa, de fiecare dată, basma curată, din absolut toate încurcăturile vremii. Pe un plan secund, la fel de captivant, se prezintă o serie de evenimente istorice internaționale ale secolului trecut, extrem de importante, pe care Allan le influențează voit ori ba, de cele mai multe ori, în mod inconștient.

Dar apucase să se gândească că se gândise? Păi stai puțin, cât mai apucă omul să gândească după ce-a terminat de gândit? (…) Nu puteai să mori așa, la comandă.

Allan vorbește de la egal la egal, cel mai adesea la o tărie sau la un festin copios, udat din belșug cu șnapsuri sau vodcă, cu Franco, Stalin, Churchill, Mao Tze Dong, Kim Il-Sung, Truman sau cu Nixon. Contribuie la fabricarea primei bombe atomice, al cărei secret va fi livrat, în mod inconștient, și rușilor, precum și la aplanarea Războiului civil din Spania anilor ’30, la aplanarea conflictului mocnit între ruși și americani, în timpul Războiului Rece sau a conflictului dintre forțele de ordine și studenții, ulterior muncitorii francezi, în Parisul lui ’68. Acțiunile sale și deciziile luate au repercursiuni la scară mondială. Bine intenționat ori ba, contribuie, în mod indirect, și la prăbușirea colosului URSS la începutul anilor ’90.

Allan Karlson nu avea cine știe ce pretenții de la viață. Își dorea un pat, mâncare cât să se sature, ceva de făcut și din când în când o dușcă de șnaps. Dacă avea toate astea, avea tot.

Spirit total dezinteresat de politică și de religie, nu neapărat aventurier, cât mai degrabă dotat cu un simț incredibil de a ieși din orice încurcătură, Allan Karlson străbate drumurile istoriei și este implicat în mai toate evenimentele-cheie ale secolului trecut. Dacă o decizie este udată de picuri de tărie, cu atât mai bine!

Allan nu auzise prea bine care erau aspectele politice globale ale planului, fiindcă, de îndată ce lumea se apuca să vorbească de politică, el nu mai asculta. Se întâmpla automat, de la sine.

Pașii săi sunt purtați prin mare parte din lume: din Suedia friguroasă până în Spania toridă, în China revoluționară, în Moscova cea roșie, în Coreea de Nord aflată la începuturile instaurării dinastiei Kim, în America aflată în febra creării primei bombre atomice sau în Indonezia lui Suharto. Reușește să-și salveze viața mereu, să evadeze după cinci ani din gulagul rusesc din Vladivostok, din dorința arzândă de a bea o gură de șnaps, să-l salveze pe Franco de la o deflagrație, al cărei artizan tot el ar fi fost,să se salveze și să o și salveze pe cea de-a treia soție a liderului comunist chinez, să străbată pe jos Himalaya și să scape din închisorea Securității iraniene.

Dar așa era cu politica, de multe ori era nu numai inutilă, dar și inutil de complicată.

Și precum, în zilele noastre, se lasă înconjurat de prieteni bizari, însă de nădejde, trebuie menționat că, de-a lungul timpului, a câștigat nu numai ajutorul, cât și prietenia mai marilor lumii. O prietenie inedită îl leagă și de Herbert Einstein, fratele neștiut și prea puțin dotat cu inteligență al marelui savant.

Un roman într-adevăr extrem de captivant, debordând de umor încă de la prima pagină. Și ținând cont că romanul are vreo 500 de pagini, nu este chiar ușor să menții viu interesul cititorului. Jonas Jonasson reușește însă cu brio, antrenând cititorul într-un adevărat montagne-russe al unei vieți pasionante, aflate sub oblăduirea, și nu la cheremul unei istorii colosale. La finele unui trai îndelungat și atât de zbuciumat, cine nu ar vrea să-și permită mici și îndreptățite extravaganțe hilare?

Tot drumul vieții îi fusese captivant, dar nimic nu durează la infinit, în afară, poate, de prostia omenească.

Allan era pregătit să-și ia râmas bun de la viață, fiindcă viața părea că-și lua rămas-bun de la el, și nu fusese el nicicând omul care să se vâre pe capul cuiva.

Jonas Jonasson – Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut, ed. Trei, 2011

sursa foto 1, sursa foto 2, sursa foto 3

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry

Romanul de debut al sciitoarei britanice Rachel Joyce, mult mai cunoscută grație carierei avute în lumea teatrului și a televiziunii, este povestea tulburătoare a unui om cât se poate de obișnuit care decide să întreprindă o uluitoare călătorie, din dorința de a-și îndrepta o greșeală a tinereții și de a contribui la salvarea miraculoasă a unei mai vechi prietene. Autoarea britanică reușește, astfel, să creeze o scriere plină de farmec și deosebit de emoționantă, care devine în scurt timp și în mod îndreptățit un real bestseller internațional.

De ce Harold Fry este un om obișnuit? Este un om proaspăt ieșit la pensie, cu un trai liniștit și nu prea fericit, de vreme ce soția îi este o adevărată străină de aproape douăzeci de ani, dintr-un orășel și mai liniștit din sudul Marii Britanii, Kingsbridge. Într-o bună zi, primește o scrisoare de la o fostă colegă de fabrică cu care nu a mai vorbit cam de când căsătoria lui a devenit mai mult una de fațadă. Și nu orice tip de scrisoare, ci una de rămas-bun, Queenie Hennessy suferind de cancer în fază terminală.

Neavând curajul de a-i expedia scrisoarea de răspuns, în care ar fi strecurat niște încurajări neavenite și ipocrite, Harold Fry decide, dintr-un impuls brusc și necugetat, de a o vedea pe Queenie, de unde va rezulta un tulburător și uimitor pelerinaj al secolului XXI. Bătrânul este decis să străbată o incredibilă distanță de 800 de km pe jos până la mai nordicul Berwick on Tweed, încălțat în niște pantofi ușori de vară, fără busolă, ghiduri ajutătoare, bani suficienți sau telefon mobil, din dorința disperată de a o împiedica pe Queenie să moară.

Înainte, tot înainte. Acestea erau singurele cuvinte. Nu știa dacă le striga sau doar le spunea în minte; sau dacă altcineva le rostea. Se gândi că poate e singurul om rămas în lumea aceasta. Doar drumul mai exista. Iar el era doar un corp în care mai sălășluia o călătorie. Picioarele înfășurate în bandă adezivă argintie și Berwick on Tweed erau, de fapt, Harold.

Străbate tot felul de sate, orășele, păduri, dealuri, câmpii și drumuri naționale, înarmat doar cu încrederea că bolnava îl va aștepta și va învinge moartea. Se desprinde de civilizație, se mulțumește cu puțin, învață să se descurce și să se orienteze în natură, să mănânce frugal din roadele pădurilor străbătute, să doarmă sub cerul liber, în hambare sau depozite, să aprecieze simplitatea și adevărata frumusețe a lucrurilor. Iar descrierile poienilor, ale culorilor cerului sau ale vegetației din păduri sau grădini sunt superbe!

Ceea ce îi fusese atât de clar când era singur, mergând de capul lui, se pierdea în această abundență de opțiuni și în aceasta furie a străzilor și a localurilor cu vitrine multicolore. De-abia aștepta să se întoarcă în câmp deschis.

De-a lungul călătoriei întâlnește oameni obișnuiți cu povești de viață care de care mai incredibile. Cei doritori să îl asculte pe bătrânul cu aspect din ce în ce mai neîngrijit, din fața lor, resimt empatie față de Quennie, duioșie, entuziasm față de cauza pledată, multă curiozitate și, de ce nu?, chiar înțelegere. Îi acordă mâncare, apă, adăpost, bani, pe care Harold îi refuză însă, mulțumindu-se cu lucruri simple, însă atât de importante, precum o busolă, un sac de sormit sau cârpirea pantofilor.

– Sunt un ins obisnuit, aflat în trecere. Nu ies cu nimic în evidență. Și nu deranjez pe nimeni. Când le spun ce fac, toți par să mă înțeleagă. Se gândesc la propria lor viață și mă îndeamnă să ajung la destinație. Vor ca femeia aceasta, Queenie, să trăiască, la fel cum vreau și eu.

Oamenii întâlniți întruchipează diferite categorii sociale; pâna și imigranții, cei fără adăpost, bețivii sau drogații dau dovadă de omenie și sunt dispuși să-l ajute. Poveștile lor de viață sunt cele care, la rândul lor, îl vor surprinde și îl vor impresiona pe Harold.

Probabil că așa era în toată Anglia. Oamenii cumpărau lapte, făceau plinul la mașină, expediau scrisori. Dar ceea ce nu știau decât ei era greutatea îngrozitoare a secretului pe care îl purtau în suflet. Efortul inuman pe care îl făceau uneori ca să fie normali, ca să participe la lucrurile care păreau ușoare și obișnuite. Singurătatea lor.

Lumea era alcătuită din oameni care puneau un picior în fața altuia; o viață putea să pară obișnuită doar fiindcă cel care o trăia făcea asta de foarte mult timp. Acum nu mai putea trece pe lângă un necunoscut fără să recunoască un adevăr: că toți erau la fel și, în același timp, unici; și că aceasta era dilema condiției umane.

După atâtea săptămâni pe drum, Harold începe să resimtă oboseala și să-și ridice semne de întrebare asupra succesului demersului său. Devine caz mediatizat și se trezește în urmă-i cu o liotă de așa-ziși pelereni, care doreau să-i urmeze exemplul și să contribuie și ei la salvarea lui Queenie. Încearcă să nu se lase cuprins de disperare și de povara amintirilor din ultimii ani: pierderea prietenei din tinerețe, a fiului supradotat sau îndepărtarea de soție.

Se gârbovi și călcă mai apăsat, ca și cum n-ar fi mers spre Queenie, ci s-ar fi îndepărtat de sine.

Harold nu mai vedea distanțele în kilometri. Acum le măsura cu amintirile lui.

Se rugă să găsească destulă putere în el ca să meargă mai departe. Și își ceru iertare că nu crede.

Se gândi la toți oamenii pe care îi întâlnise, la suferința și strădaniile lor, și simți din nou singurătatea ființei umane.

Pelerinajul întreprins nu este numai unul de salvare, de mântuire a unei ființe bolnave, ci este un pelerinaj în vederea propriei mântuiri, a împăcării cu trecutul, a acceptării și înțelegerii depline a greșelilor din tinerețe, a inevitabilelor păreri de rău și amintiri dureroase. Harold Fry nu pleacă numai pentru dobândirea acestei minunate izbăviri, Harold Fry pleacă într-un incredibil pelerinaj al căutării de sine.

(…) dacă faptul că ai încercat să găsești o cale, când nici măcar nu știai că poți ajunge la capătul ei, nu este un miracol, atunci chiar nu știu ce altceva e.

Rachel Joyce – Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, ed. Litera, 2014

sursa foto 1, sursa foto 2, sursa foto 3

Lumea de orez

Pășuni de orez

Oare acumularea, înmagazinarea hrăpăreață și fetișizarea unor banale boabe de cereală, adicătelea de orez, poate constitui un mod de viață și singurul ei țel? Se pare că da, de vreme ce lumea lui Cinci-Dragoni este o lume cu precădere orezistă, pe care autorul chinez Su Tong ne-o expune de o manieră impresionantă, cu reale valențe zoliste și balzaciene.

Redarea șocantă a unei realități aspre, limitate la preaslăvirea unui produs cât se poate de obișnuit, însă atât de apreciat în vremuri de restriște, precum și etalarea aspectelor hâde și josnice ale existenței umane, contribuie la creionarea unei povești de viață impresionanate.

Lumea de orez este lumea lui Cinci-Dragoni, un tânăr dintr-un sătuc din sudul Chinei, ale cărui avuturi sunt înghițite de ape pijmașe și care este nevoit să își găsescă refugiu într-un oraș al pierzaniei indiferente și al violenței nejustificate. Foamea îl determină să ceară adăpost jupânului Feng, stăpânul unei binecunoscute și rentabile prăvălii de orez dintr-o mahala a orașului. Acolo își va face un rost, ajungând în scurt timp, printr-o ambiție tenace, prin perfidie, printr-o îndârjire oarbă și prin pizmă avidă de la un neînsemnat și disprețuit cărăuș în prăvălie la cel care nu numai că o va deține, dar va avea un cuvânt greu de spus și în mafia orezului din acea margine de China.

La drept vorbind, nici unul nu mă socotește om adevărat. Și s-a mai gândit că dușmănia tot dușmănie rămâne, e ca o bucată grea de fier- cum o ciocănești și-o șlefuiești, bucata de fier e tot bucată de fier- care-l apasă pe inimă.

Lăcomia lui Cinci-Dragoni nu are limite. Este lăcomia de a deține întinderi parfumate de orez, este lăcomia de a parveni în mod rapid și, cel mai adesea, extrem de violent, este lăcomia de a mânca, visa și spera pe munți de orez.

Strada Cărămidarilor era un loc necistit, unde banii îți luau ochii și pofta de câștig îți întuneca inima, iar oamenii scuipau otravă întocmai ca șerpii veninoși. Nimănui nu-i păsa de viața altuia. Punându-și târna pe umei, Cinci-Dragoni s-a dus spre curtea din spate, gândindu-se: La drept vorbind, nici mie nu-mi pasă, e doar o viață.

Orezul nu este doar modalitatea prin care Cinci-Dragoni se raportează la această lume necinstită. Albeața orezului devine ideal de puritate iar grămezile nesfârșite de orez nu sunt reprezentări fățișe ale unei bogății nemeritate și înșelătoare, cât devin și un mod brutal de raportare la viață: personajul vrea să-i purifice pe ceilalți prin îngemănarea lor sălbatică cu neprihănitele boabe albe.

Mireasma aparte a orezului nou îl făcea să se simtă cu totul pierdut.

Ciudat era că nu voia să plece din magazie, rezemându-se de orez de parcă s-ar fi rezemat de pereții unui leagăn uriaș. I se părea că orezul este cel mai adormitor lucru de pe lumea asta, că te poți sprijini pe el mai bine decât pe un trup de femeie și că e mai apoape de tot ce e adevărat pe lumea asta.
Mai apoi s-a acoperit cu orez de parcă s-ar fi acoperit cu o plapumă de brocart într-un vis și a adormit adânc, în parfum de orez.

De fiecare dată când în jurul corpului de femeie se găsea ticsit orez sau când în jurul orezului se găsea un corp de femeie, îl prindea o poftă incontrolabilă să se împreuneze. (…) La picioarele lui se găsea o movilă de orez care se surpa fâșâind, precum și talia si gâtul unei femei ce se zvârcolea ca un șarpe. Acest tablou bine cunoscut l-a extaziat, iar gura i-a slobozit un șuier stârnit și copilăresc.(…)
A apucat o mână de orez și i-a îndesat-o lui Qiyun în pântece.

Înverșunat de dușmănie, venine catalizator al zdrobirii propriei familii. Contribuie la decăderea celui care i-a întins un bol de orez atunci când se aciuase, răpus de foame, la ușa prăvăliei sale, îi va dezbina cele două fete, și nu va catadicsi, în mod inconștient, prin deciziile impetuoase luate, de a-și îndepărta propriii urmași.

Și pe ce m-am bazat ca să ajung ca acum? Pe dușmănie, pe aia m-am bazat. Aia e cea mai bună avere de-o avem. Poți să uiți de mamă și de tată, dar de dușmănie nu trebuie să uiți.

Ultimul drum nu se poate efectua decât sub egida albeții sempiterne a orezului. Reîntoarcerea lui Cinci-Dragoni în satul înecat de ape al unei copilării de mult uitate este unica cale de a dobândi mult-așteptata eliberare de sub jugul nefast al cruzimii umane.

Vreau un vagon. Vreau să mă întorc cu un vagon de orez din cel mai bun (…). Avea nevoie de un vagon de orez înmiresmat și alb ca zăpada, avea nevoie să și-l țină drept temei adevărat ca să poată țină piept urgiei cerului și nenorocirilor săvârșite de oameni.

Su Tong- Lumea de orez, ed. Humanitas Fiction, 2015

sursa foto

Muzeul inocenței

Muzeul Inocenței, Istanbul

Muzeul inocenței este romanul pamukian care mi-a suprasolicitat răbdarea de până acum. Dacă Zăpezii i-am acordat încă o șansă, reușind la final să mai întrevăd rămășițe din plăcerea dată de un început promițător, în cazul de față a trebuit să mă înarmez cu și mai multă răbdare, fiindcă de consecvență nicicând să fie vorba.

Romanul a fost terminat cu chiu, cu vai, în câteva luni, ajungând la un moment dat să mă întreb, scârbită, dacă o să pot trece vreodată de scenele parcă repetitive, disperante, adesea cretinoide. Răstimp în care mi-am văzut de alte multe lecturi și m-am delectat cum se cade, până la o incontestabilă deferență, cu ele. Și răstimp în care acestui roman i s-a conferit statutul de: lectură doar în cazuri extreme de plictis (a se vedea dorință masochistă). Ca să nu mai spun cum s-a desfășurat lectura, de la atâtea descrieri melancolice- agasante, sărirea câtorva pagini plictisitoare- revenirea la ele, datorită mustrării de conștiință, devenise ceva uzual.

Pasiunea personajului principal – Kemal bey față de duduia Füsun este exagerată, absurdă și tulburătoare. Iar când Pamuk a inaugurat clădirea dedicată muzeului inocenței, cu banii câștigați de pe urma decernării premiului Nobel, unde cititorii pot vedea toate obiectele pe care Kemal, în obsesia lui pentru Füsun, le fură de-a lungul anilor din casa acesteia, și când am mai observat și faptul că la muzeu poți intra cu biletul tipărit în interiorul cărții, mi-am spus că: gata! ajunge! Se mai îndrăgosteşte omul şi suferă, dar viaţa merge mai departe! Cât de nătărău să fii să te mulțumești cu strângerea mărunțișurilor pe care Füsun le-a atins, precum mucuri de țigară, nasturi, ace, agrafe, șervețele, tot soiul de câini bibelou de pe televizorul familiei, cu mese desfășurate, la început, într-o atmosferă încărcată, cu privitul la televizor, cu oftatul, cu privitul și mai insistent discreto-voalato-direct la persoana iubită de o manieră compulsivă, şi cu vorbitul cu papagalul Lămâie și să tot aștepți noi oportunități, noi vizite, noi mese, noi…?

Sunt conștientă de faptul că această poveste stânjenitoare nu este doar povestea unor îndrăgostiți și a unei dragoste obsesive, neputincioase, cât este povestea Istanbulului și a prefacerilor unei societăți conservatoare, tradiționaliste. Este o transpunere ieșită din comun a unei ficțiuni în realitate și o dorință de conservare a timpului, prin păstrarea acelor fragmente de viață istanbuleză prezervate în obiecte mai mult sau mai puțin utile, de vreme ce Pamuk și-a realizat, de la bun început, romanul ca pe un soi de catalog al muzeului.: Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire.

Pamuk supralicitează, astfel, răbdarea cititorului de multe ori, reluând scene în care manifestările obsesionale ale lui Kemal sunt în centrul atenției. Chiar dacă Pamuk încearcă doar să redea atmosfera nelalocul ei și dimensiunile covârșitoate ale pasiunii mistuitoare ale personajului său, nu puține sunt paginile, descrierile, evenimentele repetitive care devin plictisitoare.

Nu pot însă să nu recunosc meritele incontestabile ale acestei opere: Muzeul inocenței este mai mult decât un prozaic și absurd roman de dragoste, conferă informații de preț despre cultura turcească și despre prefacerile dureroase și greoaie ale unei societăți sărace, dominate de idealuri religioase, nepregătite să-și însușească modernizările lumii occidentale.

Cât despre viitoarele opere pamukiene de care ar trebui să mă îngrijesc în a le lectura, doresc doar să dau dovadă de mai multă răbdare și consecvență, mai ales, când o să vină vorba de un Mă numesc Roșu.

Simțeam că atunci când eram beat de-a binelea încercam o ciudată plăcere de pe urma suferinței mele și socoteam, mânat de un orgoliu prostesc, că situația în care mă aflam putea să devină subiectul unor cărți, filme sau opere.

Aș dori să le spun cititorilor și vizitatorilor muzeului care mă întreabă dacă în ziua aceea sufeream pentru pierderea tatei sau pentru că Füsun nu venise la înmormântare că suferința din dragoste este un întreg. Adevărata suferință din dragoste se statornicește în cel mai însemnat punct al existenței noastre, ne ia în stăpânire pornind din punctul nostru cel mai slab  și ni se răspândește irepresibil în tot corpul, în toată existența, conectându-se profund la toate celelalte dureri care ne macină. Dacă suntem îndrăgostiți fără speranță, totul, de la pierderea tatălui până la cel mai banal ghinion ca, de pildă, pierderea cheii, toate celelalte suferințe, necazuri și neliniști nu reprezintă altceva decât  propulsorul adevăratului nostru calvar, care este oricând gata să se amplifice din nou. O persoană ca mine, a cărei viață a fost cu totul răvășită din pricina dragostei, nu face decât să adâncească și mai mult, deși fără voie, rana pe care o poartă-n suflet, deoarece socotește că rezolvarea tuturor celorlalte probleme cu care se confruntă va fi cu putință doar odată cu lecuirea suferinței din dragoste.

Aș dori să le pot explica puțin cititorilor care se miră de faptul că m-am dus vreme de opt ani în vizite de seară la familia lui Füsun (nu pot deloc s-o numesc Keskin), ca și de faptul că vorbesc cu atâta degajare despre un lung interval de timp, despre mii de zile, că timpul este înșelător și că există, pe de o parte, timpul nostru și, pe de altă parte, timpul „oficial”- cel pe care îl împărtășim cu ceilalți. Este important să fac acest lucru, atât pentru a dobândi respectul cititorilor, care văd în mine un ins ciudat, obsedat, înspăimântător, de vreme ce am bătut drumul până la ei vreme de opt ani, în numele dragostei mele pentru Füsun, cât și pentru a-i ajuta să priceapă cum arăta viața în casa aceea.

(…) îmi dădeam seama, de cum intram pe ușă și-o vedeam pe Füsun, că (…) departe de Füsun, lumea mă tulbura, asemenea unui puzzle ale cărui piese sunt vraiște. Când o vedeam pe ea, simțeam într-o clipă că piesele puzzle-ului se aflau la locul lor și mă relaxam, aducându-mi aminte că lumea era un loc frumos, plin de noimă.

Peste multă vreme, când viața urma să mă pună față în față cu cei mai obsedați, mai stranii și mai nefericiți colecționari din Istanbul, când urma să-i vizitez prin case ticsite de hârtii, gunoaie, cutii și fotografii, aveam să-mi amintesc, în strădania de-a pricepe ce anumeau simțeau acei confrați ai mei în vreme ce strângeau capace de răcoritoare ori fotografii cu artiști și ce semnificație îmbrăca pentru ei fiecare piesă nouă, de sentimentele care mă-ncercau în vreme ce subtilizam obiecte din casa familiei Keskin.

Uneori, sub înrâurirea acestui sentiment consolator, aveam senzația că și eu mi-aș fi putut concentra colecția în jurul unei povești și visam, fericit, să-mi pot etala și depăna viața, despre care mama, fratele meu mai mare și, în cele din urmă, toată lumea socoteau că mi-o irosisem, într-un muzeu care să le ofere tuturor o lecție de viață, atât prin lucrurile rămase de la Füsun, cât și prin propria-mi istorie.

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în Spațiu. (…)
A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijuliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:
– Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.

Orhan Pamuk- Muzeul inocenței, ed. Polirom, 2010

sursa foto 1 & sursa foto 2 & sursa foto 3 & sursa foto 4

Toba de tinichea

Toba de tinichea este o poveste alegorică desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial, în orașul natal al scriitorului, Danzig (azi, Gdansk, in Polonia). Grass, de altfel înrolat în Waffen SS, la vârsta de 17 ani, pare-se că a încercat, prin conceperea acestui roman șocant, să facă o pace simbolică cu istoria și cu trecutul său.

Un puști pe nume Oskar, dotat cu o conștiință înfiorătoare, dezgustat de prefăcătoriile și de ferocitatea lacomă a lumii adulte din jur, presimțind, de altfel, și atrocitățile ce se vor urma întâmpla, decide ca, de la vârsta de 3 ani, să nu mai crească. Se aruncă în cap în beciul familiei, curmându-și astfel creșterea fizică și rămânând pentru ceilalți un biet handicapat cretin, un monstruos liliputan care nu face altceva decât să bată toată ziua într-o tobă de tinichea. Lovirea tobei și exercitarea neobișnuitului talent de a țipa atat de ascuțit, încât să spargă orice obiect din sticlă, aflat pe o rază de câteva zeci de metri, nu reprezintă altceva decât forma sa de exprimare a frustrării și a dezacordului în fața absurdității vieții și a ipocriziei lumești.

Până și descendența sa poartă amprenta absurdului : bunicii s-au cunoscut și iubit într-un câmp de cartofi iar Oskar este fructul pasiunii interetnice dintre o nemțoaică chinută de pofte carnale și doi tați, unul neamț și altul polonez, deveniți, ulterior, unul activist de partid, iar altul partizan.

Problemele etnice ale orașului- împărțit în sfere de influență germane, respectiv poloneze, ascensiunea naziștilor și pretențiile lor teritoriale s-au făcut simțite tot mai mult în anii ’30. Pe masură ce Germania alunecă spre dezastru, protestul lui Oskar, față de fățărnicia societății în care îi este sortit să trăiască, față de rătăcirea deviantă și față de abrutizarea sporită a lumii sale, devine tot mai categoric, prin taxarea acestor tare sociale de către răpăitul zgomotos al tobei sale metalice.

Astfel, lumea micului mare Oskar este mai mereu crudă, inumană, brutală. Descrierea acesteia de către Grass nu poate fi și ea decât complexă, șocantă, frapantă, de un naturalism brut și extraordinar.

Micul toboșar Oskar Matzerath traversează războiul și Holocaustul în ritmuri sălbatice de darabană și în sunete de geamuri sparte, se ascunde adesea sub cele patru fuste ale bunicii, aspiră la Învestitura lui Iisus, al cărui succesor se consideră cu adevărat, permițându-și chiar, într-o biserică, să îndepărteze aura și să-l someze pe pruncul statuetă să cânte la tobă, în brațele Mariei, fuge de acasă cu trupa de circ a idolului său pitic Breba, trăiește o noapte de război printre morții din poșta poloneză, devine mentorul spiritual al unei cete de adolescenți rebel, membrii familiei au parte de morți absurde, cântă într-o trupă alături de prietenul Klepp în localul Pivnița de ceapă și, devenit faimos, concertează de unul sigur pe marile scene. În plus, are o serie de experiențe sexuale bizare cu viitoarea sa mamă vitregă, cu care presupune că va avea un fiu și are episoade orgiastice, onanistice, în dulapul unei vecine asistente, de care devine obsedat.

Lovit de fiul său, începe, ulterior, să crească până la uimitoarea înălțime de 1,20 m. Capătă și o cocoașă de toată frumusețea, ceea ce nu îl împiedică să se angajeze, să pozeze nud pentru studenții de la Facultatea de Arte sau să lucreze ca ajutor gravor pentru un om ce făcea pietre funerare. La final, acuzat de o crimă pe care nu a comis-o, își va scrie memoriile intr-un azil de nebuni.

Trei imagini remarcabile îmi vor rămâne mult timp întipărite în minte: prinderea țiparilor prin folosirea unui cap de cal, precum capcană (descrierea întregii scene este de un naturalism cumplit, sălbatic, repugnant), lăcomia mamei de a devora cutii întregi de pește, de a încălzi și de a bea fierbinte uleiul din ele, până la starea de rău generalizat/sfârșit absurd (de multe ori, când mănânc o cutie de pește, mă gândesc să nu ajung și eu la fel de hulpavă și de la o simplă cutie de pește să mi se tragă sfârșitul), precum și momentul de o copleșitoare si naivă senzualitate, în care Oskar presară praf efervescent în palma amantei/mamei sale vitrege, făcându-l apoi să fiarbă cu saliva sa de îndrăgostit pătimaș.

Trebuie să recunoașteți că le-am făcut pe toate. Și pentru asta să fiu eu, clientul unui spital de boli nervoase, un disident? Aici, trebuie să vă contrazic și vă rog și pe dumneavoastră, care nu sunteți pacienții unui spital de boli nervoase, să nu vedeți în mine altceva decât un tip cam individualist, care din motive particulare și, în parte, estetice, urmând și sfaturile preceptorului său Bebra, a refuzat culoarea și linia uniformelor, tactul și intensitatea muzicii de la tribună, bătându-și pe o tobă simplă de jucărie protestul.

Chiar vinovat de moartea bietei mele mame, mă agățam și mai mult de toba mea proscrisă, pentru că ea nu murea cum moare o mamă, pe ea o puteai cumpăra din nou, bătrânul Heilandt sau ceasornicarul Laubschad o puteau repara, ea mă înțelegea, îmi dădea mereu răspunsul potrivit, depindea de mine cum depindeam eu de ea.

Ce i-ar fi putut oferi Oskar bunicii sale? Toba lui era dogită și nu mai scotea un sunet ca lumea. Toba lui uitase cum sună ploaia care cade fin și oblic pe un foc de buruieni, unde se coc cartofi.

(…) în calitate de Yorick, Oscar căuta sensul vieții.

Când stai pe o scară rulantă e bine să mai recapitulezi o dată totul: De unde vii? Unde te duci? Cine ești? Cum te numești? Ce vrei?

Ce să mai spun: născut sub becuri, întrerupându-mi creșterea la trei ani, primind o tobă, spărgând cu glasul meu sticla, mirosind vanilie, tușind in biserică (…),hotărât să cresc, îngropându-mi toba, plecând în Vest, pierzând Estul (…), urcând cu scara, arestat, judecat, apoi eliberat, îmi serbez azi împlinirea celor treizeci de ani și tot mi-e frică de Bucătăreasa Neagră- Amin.

Toate posibilitățile care i se oferă azi unui tânăr de treizeci de ani trebuie examinate și cu ce să le examinezi, dacă nu cu toba mea. Așa că voi pune pe tinicheaua mea acel cântecel, care îmi devine tot mai viu și mai înspăimântător, am s-o chem astfel pe Bucătăreasa Neagră, am s-o întreb ca să-i pot spune mâine dimineață îngrijitorului meu Bruno ce fel de existență intenționează să ducă de aci încolo Oskar, cel de treizeci de ani, în umbra unei frici copilărești care se înnegrește pe zi ce trece (…).

Günter Grass- Toba de tinichea, ed. Polirom (Top 10+), 2012

sursa foto 1 & sursa foto 2