Linșajul cultural al unei națiuni

Omul care aducea cartea la PRO TV nu o sa o mai adaugă la minunația asta de post cu veleități comercialo-manelistic,deoarece, precum declară cu resemnare tristă domnia sa, pe blogul său, conducerea a preferat după 15 ani să îndepărteze, să anihileze o „emisiune care nu aduce niciun beneficiu financiar postului, indiferent de prestigiul simbolic aferent”. Decizie ipocrită, care vine să adeverească tendința ultimilor ani de a scuti publicul de a se educa, de a se îmbogăți pe plan intelectual și, mai ales, de a gândi.

Publicul nu este doritor de daraveri intelectuale și, mai ales, literare. Publicul pensionar, șomer, casnic, cel care se împotmolește în comentarii literare neroade de pe net, în vederea pregătirii pentru înspăimântătoarea probă de la bac, publicul care scrie cu „k” și „tz” în loc de neaoșele „c” și „ț”, cu un singur „i” la „să fii” și care barbarizează gramatica limbii române într-un mod tragic, mai nou apelând la tot felul de calcuri engleziste, publicul care nu intenționează să cumpere cărți, dar’mite să pășească în vreo librărie, un astfel de public este mai dispus să petreacă ore bune în fața televizorului, pentru a se delecta cu alde Măruță, cu cei care rag la „Vocea României” sau cu cei care taie pătrunjel sub privirile ranchiunoase ale unor așa-ziși bucătari de la „Master Chef”.

Un astfel de public nu este doritor de o asemenea bizarerie de emisiune, nu-i înțelege sensul, d’apoi utilitatea. Un astfel de public se îngrămădește în mall-uri să mănânce de la kfc, în condițiile în care în librăria din apropierea zonei de servire. de abia dacă sunt 3-4 muște pierdute. Un astfel de public nu își ridică semne de întrebare de ce a fost îndepărtat un tonomat de cărți de pe peronul de metrou de la Universitate. E drept, mare parte din titlurile expuse erau lecturi de categorie ușoară, însă printre acestea, din când în când, mai răzbăteau un Kerouac, un Günter Grass, un Hemingway, ba chiar și mult-aclamatul și criticatul „Cimitir” al lui Teleșpan.

Cât privește emisiunea domnului Mihăilescu, îmi aduc aminte cu duioșie cum întârziam de cele mai multe ori la liceu, doar de a nu o rata (pe când era difuzată la ora 8). Ulterior, prin mutarea ei la ora 9, pe urmă 10 și ceva, prin sărirea unor zile de emisie sau prin amânarea multora, îmi devenise de-a dreptul imposibil de a o mai putea urmări. În pluc, nu mare mi-a fost mirarea zilele trecute când am încercat să accesez arhiva online a emisiunii, iat-o de unde nu-i!

Un lucru e însă cert, genul acesta de emisiuni este indicat să prevină abrutizarea completă a unei națiuni. Dacă printre acei mâncători de la kfc din mall se mai trezesc vreo 2-3 (ia bă să intrăm și noi acilișea, că tot e aproape! pe urmă mergem la starbucks…) încă mai există un oareșce loc de speranță. Până și „Nașul” TV difuzează o atfel de emisiune, în tandem cu fetele de la bookblog!

După 25 de ani, să ne amintim cât de ignoranți suntem

Cînd Jan Palach şi-a dat foc la Praga, mii şi mii de studenţi au asistat la funeraliile lui, iar memoria poporului ceh i-a păstrat numele şi în fiecare an el e sărbătorit ca un erou. Cînd un tînăr român, sub Ceauşescu, şi-a dat foc pe pîrtia de la Poiana Braşov, lucrul a fost înregistrat ca un fapt divers. Un nebun! Pesemne că nimeni, astăzi, nu e în stare să spună cum îl chema. (Asta Noica numea „gesticulaţia de operetă a eticii”: scoţi un tril ca să te audă ceilalţi. Dar după cum se vede nu avea drep­tate, pentru că la noi nici opereta nu avea specta­tori.) Acelaşi lucru s-a întîmplat după Revoluţie la Cluj. Tînărul care îşi desfăcuse cămaşa în faţa arma­tei masate în piaţă spunînd „Trageţi!” (şi au tras), scăpînd cu viaţă, s-a sinucis un an mai tîrziu. De scîr­bă. A pus pe cineva pe gînduri gestul lui? A modificat el, măcar cu un milimetru, starea de lucruri a Româ­niei? Îşi mai aduce cineva aminte cum îl cheamă?

Libertatea, vorba Marelui Inchizitor, este un lux pentru cei aleşi şi puţini. Pentru cei mulţi, ea este o povară. „Adevăr grăiesc către Tine că sufletul omu­lui nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decît aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume.” ― „Şi oamenii s-au bucurat că sînt din nou minaţi ca o turmă şi că, în sfîrşit, inima lor a fost uşurată de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri.”

Gabriel Liiceanu- Ușa interzisă

Ignorarea, respectiv uitarea acestor sacrificii din istoria tumultuosă recentă este semn de lipsă de conştiinţă civică și de abrutizare socială. Brașovenii și-au adus aminte de Liviu Corneliu Babeș, numai atunci când au fost nevoiți să își schimbe buletinele, din cauza schimbării numelui străzii. Nebunul acela care și-a dat foc pe pârtie i-a determinat să iasă din case. Nebunul acela a fost înjurat cu siguranță. Gestul său tragic nu mai semnifică nimic după 25 de ani. Gest de nebun, pare-se.

Dezamăgirile resimțite după ’89, întârzierea sau chiar lipsa vizibilă și palpabilă, în concepția prea multora, a schimbării în bine sunt un motiv în plus de întrebare: a meritat? Să ne uităm până și ultimii luptători anticomuniști? D-apăi cine își mai aduce aminte de Elisabeta Rizea, Marina Chirca sau de Toma Arnăuţoiu? De partizanii din Făgăraș, de luptele lor, de caznele la care au fost supuși, de închisorile comuniste?

S-a tot vorbit despre lașitatea, obediența, tăcerea și acceptarea românilor. Mai nou se vorbește de ignoranța, nepăsarea și graba de a uita a românilor. Ce rezonanță mai are numele nebunului care și-a dat foc pe o pârtie brașoveană în ’89, pentru generația „like”, „check in”, „share” ?

Natura umană și fundamentalismul islamic

Un țânc de 13 ani consideră că a găsit calea cea dreaptă la o vârstă fragedă. Fiindcă Statul Islamic în Irak și Levant, Boko Haram, Al-Shabaab sau cum s-or mai numi aceste facțiuni pare-se că reprezintă alegerea corectă, în viziunea multora, în vederea salvării sufletului și a dobândirii unui număr infinit de fecioare în Rai. Se preferă îndoctrinarea, instituirea unui regim represiv în timpuri și mai represive, siluirea și omorârea celor diferiți, a celor de altă religie, cultură, rasă, culoare.

Țâncul o să prefere actele de cruzime, armele adevărate, violența, decapitările fiindcă „Allah ne-a ordonat să luptăm pentru viaţa viitoare”. Și cum Allah nu se înșală niciodată, țâncul renunță la ieșirile la film, suc, mall cu prietenii săi pentru o cauză mai bună și pare-se, pentru calea cea dreaptă și adevărată, în virtutea calității de jihadist și în defavoarea calității de om.

Oamenii nu pot ajunge (prin chiar natura lor josnică şi pătimaşă) la generalizarea calităţii de om, că ei cred mai degrabă că numai o parte a lor ― în virtutea unei calităţi anume („alb”, „arian”, „comunist”, „islamic”) şi nicide­cum a celei generale de om ― merită să trăiască, în vreme ce omorîrea celorlalţi devine o datorie.

Gabriel Liiceanu- Ușa interzisă

sursa citat: adevărul.ro

Lupta cu morile de vânt

Unii oameni sunt făcuți, prin îndârjirea și tenacitatea de care dau dau dovadă, încă de la ieșirea victorioasă și fără ajutorul unui forceps din burțile mamelor, să se războiască până în ultima clipită cu duhorile vieții, să se ia la trântă cu un sistem social mizerabil și să scuipe vârtos pe toate dejecțiile rodite ale acestuia. Alții pot răzbi doar dacă se conformează, se integrează pe ici pe colo, și anume în punctele esențiale, pleacă capul, își îndoaie spatele, se lasă adesea scuipați și calcă mai mereu în ceva mult prea moale. Eu încă nu sunt sigură dacă pot să prestez o luptă continuă cu morile de vânt pe un teren așa de plin de rahat.

Și-a clătit ochii!

Uitatul în câș în căruciorul unora, al multora, al tuturor. Scrutarea insistentă a produselor pe care le-ar fi pus cineva în acel coș. Într-un supermarket, cum altundeva? De parcă respectivii scrutători ar fi, chipurile, mai interesați de puterea de cumpărare, de preferințele, de poftele la mâncare ori ba ale acelei persoane. De parcă ar catadicsi nu numai să o sfătuiască părintește- vezi că produsul X nu este așa de bun, y este mai ieftin și mai bun; încearcă mai degrabă șamponul ăsta; la orez e nu știu ce promoție; la fel și la hârtia igienică, ci și să binevoiască să o și însoțească cu gândul, cu fapta, poate și cu punga, până la casă.

Suntem un popor mult prea curios, mult prea avid de clătirea ochilor, mult prea invidios. Fiindcă persoana aia si-a umplut căruțul. Eu de ce nu pot să îmi cumpăr la fel? De ce aia își permite, iar eu ba? Jumătăți din astea de măsură sunt de neacceptat. Ce atâtea mișmașuri? Să mai moară dracului odată capra vecinului! Și să nu aibă parte de ce și-a cumpărat în seara asta!

Imaginatie, ioc!

UniversSă fie lipsă de imaginație, comoditate sau un spirit mult prea defectuos? Cum să botezi ca apoi să interpelezi un astru cu nume atât de vagi, de seci, cu combinații reci, limitate, restrânse? Astrul NGC 1275, galaxia NGC 1068… De ce apelăm la acronime și la cifre tăioase, când putem să caracterizăm și să transpunem frumusețea universului în substantive comune? Astrul Lăcrimioara, nebuloasa Firimitura, constelația Coadă de Păun, mănunchiul de stele Lampadar… Și când am termina toate substantivele comune ale unei limbi, am recurge la ajutorul alteia și tot așa. Doar au fost și sunt peste 7000 de limbi vorbite, ca sa nu mai vorbim de tot pe atâtea dialecte și idiomuri.

Infinitatea Universului nu are cum să nu fie acoperită printr-o infinitate de combinații. De la astrul Lăcrimioara se ajunge la astrul Lăcrimioara cea Frumoasă, Parfumată, Uscată etc., de la constelația Coadă de Păun se ajunge la constelația Coadă de Păun Înfoiată, Colorată, Vesel- Colorată, Mult- Prea- Colorată etc.

Să-i dăm dară astrului ce-i al astrului! Un nume frumos și măgulitor pentru un element al universului atât de minunat!

sursa foto

Mult așteptatele bucate tradiționale

Așteptate, binecunoscute, nelăsând loc niciunei surprize sau unei oricât de ușoare divagări. Bila mea protestează. Îi e silă, îi e ciudă pe mult prea grăsimoasele și unsuroasele bucate tradiționale. Protestează vehement numai la vederea lor. Stă îmbufnată în partea dreaptă, la adăpostul a două coaste și în vecinătatea unui ficat afectat. Gata cu atâta salată de boeuf, cu atâta piftie, cu atâtea pârjoale și sarmale, cu atâția cârnați neaveniți! Dragi gospodine din România, tradiție, tradiție, dar nu vedeți că nu prea mai contează? Uitați-vă numai la amețiții care vin cică să colinde, nu se știe ce, nu se știe pe cine, nu se știe cum! Mai lăsați-le naibii de bucate tradiționale! După un post mofluz, așteptarea lor pare-se că nu își mai are rostul.

Colindăm ori ba?

Colindăm în neștiință de cauză, nerespectând datinile, de manieră hairupistă, mârlănească? Colindăm cu vreo lună de zile înaintea Ajunului, behăim cu chiu, cu vai două-trei versuri într-o română aproximativă, ne burzuluim dacă primim tradiționalele felii de cozonac, amărâtele mere, mult prea simplii covrigi, fadele bomboane de pom, căci doar ne așteptăm să primim numai doldora de bănet?

Colindăm neavând habar de tradițiile bătrânilor, considerându-le țărănisme vetuste, depășite, răsuflate, luându-le peste picior și scuipându-le cu rapiditatea cu care bălmăjim „Dom’, dom’ să-nălțăm”? Colindăm poate fiindcă ne numărăm printre exponenții unei societăți debulosate, fără repere și bun-simț, și care vor mări numărul celor care nu vor lua Bacul nici la prima, nici la doua, poate nici la a treia încercare?