Evit să înțeleg, d-apoi să asimilez. Tot ceea ce ar constui o lezmajestate la adresa intelectului meu, la adresa brumei de cultură pe care mă păcălesc crezând că o dețin. Orice fel de zgândărire a universului meu celui mai intim este o nesimțire inacceptabilă. Prefer să mă ascund sub o mină aparent interesată, sub un zâmbet cuminte, sub încuviințări șirete de cap. Dulcea neștiință poate fi chiar salvatoare de cele mai multe ori.
Aparțin fără să fi vrut și chiar fără să vreau unei lumi bezmetice. Aici nu se știe precis dacă oamenii se prefac, visează sau știu să trăiască cu adevărat. Se mint că altfel nu s-ar fi putut și că asta ar fi cea mai bună dintre lumi. Lasă-i să creadă cum o fi! Lume cretină, mojică, simpatică pe alocuri. Populație prinsă pentru eternitate într-un danț existențial stupid cu beri la pet, tabloide suculente, nuri media, 3 bucăți de prostie plus încă una la pachet.
Nici o modificare majoră a lumii de afară nu-i zguduie din traiul lor obtuz. E mai bine să n-ai habar. Câteodată. De cele mai multe ori. Pavăză mentală. Și sufletească. Mai mereu. Hai fie și pentru totdeauna!
Mi s-a spus că e mai bine să nu am niciun fel de așteptări de la viață. Că nimic magic nu o să se întâmple. Că să nu mai aștept acel ceva miraculos, acel ceva care să-mi întoarcă viața cu 180 grade. Sau o fi fost cu 360? Chiar nu conteaza! Să nu mai aștept în van acel ceva. Doar o viață am. Din păcate. Trebuie să scot ce e cel mai bun din ea. Renunțând la dezamăgitorii și mai mereu inutilii cai verzi pe pereți.
Multe, foarte multe. Un număr nesfârșit de oaze. De liniște pură. Veritabilă, binemeritată. Dulce liniște. Asta e tot ce îmi doresc. De la primăvara asta, și, mai ales, de la viață. Primenirea sufletului la început de vreme călduroasă. Cu o carte bună, cu un parfum scump, cu o cană de ceai negru aromat, cu privirea înțelegătoare a persoanei iubite. Și cu speranțe. În așteptarea, în dobândirea oazelor de liniște.
Îl înţeleg mult prea bine pe Rousseau: umanitatea dezumanizează. Cu cât trăieşti mai mult, cu atât devii mai nefericit, cu atât simțurile de sine, de viață, de lume, de Dumnezeu, de tot, se atrofiază. Iar destinul? O să fie și mai îndreptățit să-ți sfarme sufletul. Ia mai dă-l dracului!
Ai împlinit trei ani acum ceva vreme. Sau anișori. Mă rog, nu că ar conta! Nu te ia nici dracu’ în seamă. Lasă, e bine și așa! De ce ai vrea să mai contezi și pentru unul, niciunul, o sută de mii de anonimi?
Unde dispărut-a plăcerea pură de odinioară? Animalică, voluptuoasă, vinovată, invadare orgasmică palatină. Bucăți de alune sau bobițe de cacao crudă lăfăindu-se în patul moale de ciocolată. Senzații înnebunitoare, sentiment inedit de satisfacere a unui gust suferind. Foame de dulce, extaz savuros. Oh, mon cher trésor, si doux! Ciocolată neprețuită. Hrăpăreațo! Până când să mă tot înfrânez? Când îmi zâmbești așa de galeș din vitrine. Piei, drac negru și așa de savuros!
Toaleta de la 1 e închisă. Cu cheia. Fără lăcățel. În ASE. Clădirea de la Cibernetică. E de ajuns să fie închisă doar cu cheia. Trebuie să te reții. Sau abții? Până la următorul etaj. Dacă și acolo e închisă, mai rămân următoarele etaje. Asta dacă nu începe examenul intre timp. Mai reziști? Să căutăm dar cheița. E mai bine.
Tu agreezi. El/ea agreează. Noi agreăm. Voi agreați. Ei/ele agreează. Insă eu nu agreez că iarna trebuie să își reintre în drepturi. E chiar nesimțită! Să plece dracului mai repede, cu tot cu viscolul, nămeții și ghețușul ei!