Ducă-se pe pustii!

Din viteza trenului privirea tot reușește să rămână ațintită asupra acelui om de pe imaș. În luna lui mai, sub razele năucitoare ale unui început de vară toropitoare, În verdele crud ale unei ierbi buruienoase. În disperarea realizării că, iată!, au trecut doi ani. De nu s-ar fi întâmplat nicicând! Apropierea neavenită de Ploiești Triaj și reminiscențele unor povestiri despre vechiul loc de muncă, la care ajungeai mergând zilnic kilometri buni. Imaginea omului de pe imaș, în bizara-i singurătate, se opune unei alte imagini dragi: a ta, luându-ți rămas bun, la margine de peron. Și apoi îndepărtarea de marginea peronului, în primii ani, cu pași siguri, cu un umblet sigur, drept, apoi cu pași tot mai șovăielnici, cu un mers nesigur, sacadat, întristător. Ducă-se pe pustii de bătrânețe și de moarte!

Da’ mai e timp

„Da’ tre’ să știi și tu ce trebuie să faci.” „Da’ nu vreau să vorbim despre moarte, mai e timp!” Și uite că nu a mai fost timp. Timpul răbdător, timpul milos, timpul care ostoiește și iartă greșelile și scăpările omenești. Da’ nu mai e timp și nici nu va mai fi vreodată!

Scrisul ca tabiet

Scriu ca nu uit cum e să scrii. Cum e, chipurile, sa fii creativ. Scrisul nu mai e de mult o activitate zilnică. Însă poate că mi-ar plăcea să devină una într-o bună zi. Aşa că mi se pare de-a dreptul spectaculos în a-l practica. Ăsta ar fi tabietul meu. Sunt de modă veche însă. Prefer să scriu cu pixul. Încă nu am uitat să scriu cu pixul. Inspirația îmi vine mai ușor și mai repede în fața unei coli albe de hârtie. Nu îmi place tastatura. Probabil că nu m-aș fi obișnuit nici cu antica mașină de scris sau cu pana/stiloul înmuiate în călimară. Cu pixul, însă, da! doar vorbim aici de scrisul ca tabiet. Sau poate nici măcar pe o coală albă de hârtie, mai degrabă pe un caiet mic de mate. Albeața pură a unei coli A4 mi-ar fi tăiat, cu siguranță, avântul creator.

Perfecțiune

În căutarea perfecțiunii. Sau în așteptarea ei, mai bine zis. Un fel de improbabil și desăvârșit Godot. Din copleșitoarea dorință de defirențiere.

În căutarea perfecțiunii nu se poate concepe faptul că poate și alții o caută la rândul lor. Nu se poate!, prin pătarea originalității ei, prin atentarea la felul ei intim, nu se mai poate vorbi de o perfecțiune intrinsecă. Restul să mă lase dară!, nu au cum să o caute și să o și găsească. Perfecțiunea e doar unică, ori ba?

Încotoșmănare iernatică

Nu știu dacă prefer vechile ierni à la carte, friguroase, cu munți de zăpezi și sloiuri potrivnice sau vremea anapoda din ultimii ani, cu geruri năpraznice, cu ploi hăbăuce și cu pojghițe neroade de polei. Nu mai simt spiritul sărbătorilor de iarnă de multișor, cu atâta învălmășeală disperată consumeristă. În schimb, zilele de iarnă terne, cețoase, apăsătoare, ce îndeamnă la o plictisitoare și nearmonioasă încotoșmănare stratificată sunt un supliciu vizual. Scârba de a mai ieși din casă și de a da nas în nas cu urâciunea de pe străzi și din metrou.

Blestemată încotoșmănare iernatică! Blestemată iarnă! M-am înșelat oricum; nu prefer niciun tip de iarnă, nu am preferat niciodată. Ba da!, știu, am preferat întotdeauna sfârșitul ei, cu topirea mizeră a zăpezii vizibile ori ba, și venirea primăverii. Și sfârșitul unei acerbe și inutile încotoșmănări.

Intimitățile unora, intimitățile multora

Salivăm și ne dăm în vânt cu atâta disperare, cu atât patos după bârfe, intrigi, cancanuri, scandaluri, tapajuri și spălarea nu o dată, ci de mai multe ori a diverselor rufe în public. Suntem ahtiați după o brumă de scandal și o căutăm de cele mai multe ori unde nici nu ar trebui să fie. Ne strângem, ne îmbulzim să tragem cu urechea, să aruncăm ocheade răutăcioase și vorbe vitriolarde. Suntem băgătorii de seamă ai nimănui și ai tuturor. Fiindcă preferăm să studiem cu binoclul intimitățile altora.

Și suntem mult prea miopi și refractari când e vorba ca cel de lângă noi să vrea se apropie într-adevăr de noi. Îi privim cu circumspecție eforturile sale și chiar îi le luăm în derâdere. De ce să-i permităm să se apropie de intimitățile noastre? Nu este mai indicat să intrăm cu niște bocanci plini de glod în intimitățile celorlalți? Doar e în spiritul democratic al bârfelii celei de toate zilele!

Iartă trecerea timpului!

Iartă-mă fiindcă am zis că este azi, când, de fapt, a fost ieri și când am crezut că ar fi fost ieri, când, de fapt, a fost acum două zile! Iartă trecerea timpului încă pământean și incapacitatea de a percepe, de la o vreme, trecerea lui mult prea fugară! Iartă primele semne de ramolire a gândirii și iartă înaintarea orbească pe făgașul unei vieți rapace! Iartă-mi neputința bicisnică de a mă mulțumi cu puținul pe care îl am! Iartă-mă, mai ales, de a nu-ți fi spus cât încă mai era timp (un timp pe care amândoi l-am perceput, într-o vreme, parcă la fel) cât de mult ai însemnat pentru mine și cât de mult o să însemni până la sfârșitul ce-mi va fie dat!

Nemulțumire în fața vieții

E nemulţumirea mea în faţa vieţii. Poate și a altora. Dilema dreptului la fericire și la o libertate, prost înțeleasă, de cele mai multe ori. Dilema dreptului la liniște. Dilema consumeristă a zilelor noastre. E poate și nemulțumirea multora. Un mai vechi sentiment de repulsie la conștietizarea faptului că visele sunt doar vise. Și nu se vor împlini nicicând. Altfel de ce s-ar mai numi doar vise? Tresărire scârbită în fața realității unui rateu incredibil și constant. De ce atâta nemulțumire? De ce așteptări? Ce tot atâtea așteptări? Ce tot atâtea multe și inutile așteptări?

Împrăștierea rozelor

Picuri de ploaie rece în dimineața asta. Picuri mari și grei. Un vânt nemilos de la primii pași făcuți în stradă. De o parte și de alta a ei umbrele împrăștiate. Umbrele rupte. Vântul nemilos de toamnă își cere obolul. În fructuosul așezământ de sticlă ploaia pătrunde prin geamurile întredeschise de către femeile de serviciu plecate la cafeaua de dimineață. Vântul vandalizează boscheții din față-i. Smulge fâșii de iarbă și mare parte din trandafirii de grădină. Petale împrăștiate de-a lungul drumului. O minunată floare de trandafir este ruptă cu brutalitate de palele unui vânt îndărătnic.

Bine ai venit, octombrie! Ai milă însă de delicatețea trandafirilor! Și fie ca împrăștierea aceasta neavenită să se curme cât mai repede! Doar împrăștierea rozelor e mai dureroasă la privit decât împrăștierea unor nemernice de spițe de umbrele chinezești! Căci e timp de ceaiuri fierbinți și de prăjituri aromate. În miros de trandafiri scăpați de la împrăștierea finală.