De ce digeram atata rahat

Fiindca traim in tara tabloidelor… in tara Fetei de la pagina 5… in tara lu’ Diaconescu… in tara lu’ Gigi… in tara elevei, studentei, somerei, pensionarei etc porno… in tara imbuibata de recesiune… in tara politicienilor de carton… pe undeva prin Balcani… la marginea Europei… la sfarsitul normalitatii… unde oite barsane tot au premonitii din astea dubioase…

Fiindca ne-am obisnuit… fiindca nu putem concepe existenta, si asa sordida, fara tabloide, emisiuni de scandal, barfa, certuri, improscari cu noroi, batai in direct…

Fiindca asta ne defineste!

Sursa: evz.ro

Sub pamant SRL

Cu totii ajungem sub pamant… invariabil… inevitabil… mai devreme sau mai tarziu… morti ciudate… morti abjecte in banalitatea lor… cand ti-e lumea mai draga… cand te astepti mai putin… te-ai gandit macar o secunda ca urmatorul pe lista esti chiar tu? ca nu mai ai sorti de izbanda? ca nu poti fugi? ca nu te poti ascunde? nici cand scriu aceste randuri tot nu pot sa realizez… sa concep ideea de nefiinta… ideea de vid… ideea de dincolo… spre acel ceva spre care ne indreptam… in pamant… sub pamant SRL!

Prea multi, zau asa!

Sau de ce nu ma vad avand copii… pai nu am rabdare cu ei, cu mine, cu nimeni… n-ar fi suficient? habar nu am sa-i educ; i-as tine numai in casa cu cartea in brate, nu tu calculator, nu tu telefon, nu tu existenta rebela… la cati mediocri sau de-a dreptul tampiti sunt pe lumea asta, unii in plus parca nu e de bine…

Precum nu mi-a dat bine nici sa vad doua mimoze la Mec, discutand in onomatopee si expresii de mahala despre prezentii/viitorii lor tanci… una care isi incuraja cu mandrie puradelul sa urle tot mai tare din spatiul special amenajat pentru copii, ca deh, e doar copil si ii se permite orice… cealalta, cu burta la gura, cu cracii umflati urcati pe un scaun, fumand tigara peste tigara… alo, cucoana, nu te gandisi, nu-i asa, cat de mult rau provoci micului Einstein din burdihanul tau? de ce sa te gandesti la binele lui, cand peste doi-trei ani oricum mai torni unul? daca primul iese alienat, macar al doilea sa razbata prin viata imbatat de ecourile plasmei luate pe credit din sufragerie!

Odata imi ziceam ca as aduce pe lume un copil cand voi fi mai matura in ganduri si simtiri… mneah! sunt prea dificila, prea copilaroasa, prea capoasa, prea nervoasa, prea egoista, cu sanatatea prea in piuneze ca sa ma mai gandesc la perpetuarea inutila a speciei!

Cine este pentru suicid?

Nici pro, nici contra… pesemne ca aveau pata prea pusa oamenii aia care au recurs la un astfel de gest… plus “fata cu parul de foc”… lasitate? nicidecum! te-ai gandit oare vreodata ca scapi de niste probleme in lumea asta de rahat pentru altele si mai pucioase in lumea de dincolo? daca e mai rau acolo decat aici? daca schimbi o nuanta de gri pentru alta si mai gri? daca nu exista ingeri dolofani, un Dumnezeu barbos si un Sfant Petru pisicher? daca ajungi in iad, rai, purgatoriu etc in functie de ce si cum ai trait, ai visat, ai sperat, ti-ai imaginat, ai iubit sau, din contra, detestat? daca astea nu sunt decat inchipuirile tale? atunci de ce sa mai tergiversezi atat cand stii de pe acum finalul? sa fie, pana la urma, lasitate? sau bravada? sau un gest normal?

Solutie temporara sau definitiva? Gest de suprem curaj sau delasare? Beatitudine sau viciu? Salvare sau damnare a sufletului?

Nu ti-ai zis niciodata ca “gata! e de-ajuns! nu mai pot!” ? Poate ca tocmai incapacitatea asta de a mai suporta te impinge frumusel de la spate tocmai cand nu te vedeai in stare de un astfel de gest! Findca ce e prea mult se stie ca dauneaza grav corazonului!

Ras si uitare

Fiecare sufera la gandul ca dispare, neauzit si nebagat in seama, intr-un univers indiferent, si de aceea tine, cat mai e timp, sa se transforme in universul propriilor sale cuvinte. Cand, intr-o zi, fiecare se va trezi scriitor, va fi timpul hipoacuziei si al neintelegerii universale.

Cand era foarte tanara, moartea ii aparea Taminei doar in prima forma, sub infatisarea neantului, iar frica de moarte (de altfel indeajuns de vaga) era frica de a nu mai fi. Cu trecerea anilor, frica aceasta scazuse, disparand aproape cu desavarsire (ideea ca intr-o zi n-o sa mai vada cerul sau arborii nu mai avea darul s-o inspaimante), in schimb, reflecta tot mai mult la cealalta infatisare a mortii- infatisarea materiala: se cutremura de groaza la gandul ca va deveni un cadavru.

Starea de cadavru i se parea o ofensa insuportabila. Cu o clipa in urma mai erai o fiinta umana ocrotita de pudoare, de sfintenia nuditiatii si a intimitatii, si-i de ajuns sa vina clipa mortii, ca trupul tau sa devina dintr-o data un obiect la dispozitia oricui, care poate sa-l despoaie, sa-l spintece, sa-i cerceteze maruntaiele, sa-si astupe nasul spre a se feri de mirosul dezgustator, sa-l azvarle in congelator sau in focul crematoriului.

Moartea e o truda ingrozitoare. Agonia tatalui meu a durat zile in sir, si eu aveam impresia ca in toiul febrei muncea. Era lac de transpiratie si concentrat in intregime asupra agoniei sale, de parca moartea ar fi fost ceva peste puterile sale. Habar n-avea ca stateam de veghe la capataiul lui, nu era in stare sa-mi simta macar prezenta- truda mortii il consuma pana la epuizare: caci tata era concentrat pe calul sau ca un calaret ce vrea sa atinga o tinta indepartata si nu mai are in el decat o ultima farama de vlaga.

Da, era calare pe un cal in galop. Si incontro gonea? Spre departari nestiute, ca sa-si ascunda trupul.

I se parea cumplit ca acest om, care stia sa bata magistral cu pumnul in masa, sa piara inaintea unui lumi ce nu merita nicio iubire. Se straduia din rasputeri sa evoce sfarsitul iminent al lumii, pentru ca moartea lui Passer sa devina mai suportabila.

Milan Kundera- Cartea rasului si a uitarii

“roman despre ras si despre uitare, despre uitare si despre Praga,

despre Praga si despre ingeri’”

Ramai fara casa, lasa ca tot primesti dulciuri!

Din ciclul “Ne doare fix in cur” ca sunt inundatii in Moldova, ca in mai fiecare an, ca unii au ramas fara agoniseala de-o viata, ca nu mai au un acoperis deasupra capului, ca nu mai au decat hainele de ei… ne doare fix in cur… si stiti de ce? ca nu e nimic nou sub soare! d-aia!

Sa nu care cumva sa-ti cobori tartita din masina! paine si circ, madam, paine si circ! ai grija sa nu iei vreun germen de la parazitii astia mici de la tara!

Tot duduia asta se pare ca are ceva datorii! Lasa, madam, ca scapi si de data asta! Iti raman si blocul, si terenurile, si bijuteriile, si gentile Vuitton, si pantofii Louboutin, tot ce iti mai pofteste inimioara! Ca, deh, chiar meriti sa le ai pe toate, zau asa! Cine altcineva ar mai sti sa dea cu mopul, sa croseteze sau sa imparta dulciuri unor amarati de sinistrati, care, oricum, sunt rai si nu stiu sa aprecieze! pai da!

Insuportabila usuratate a fiintei

Daca eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vietile noastre, proiectate pe acest fundal, pot aparea in toata splendoarea usuratatii lor. Dar este, intr-adevar, greutatea cumplita si usuratatea frumoasa? Povara cea mai grea ne striveste, ne face sa ne incovoiem  sub ea, ne lipeste de pamant. Dar, in poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreste sa fie impovarata de greutatea trupului barbatesc.  Asadar, cea mai grea povara este, in acelasi timp, imaginea celei mai intense impliniri vitale.

Cu cat mai grea e povara, cu atat mai apropiata de pamant e viata noastra, si cu atat e mai rea si mai adevarata. In schimb, absenta totala a poverii face ca fiinta umana sa devina mai usoara ca aerul, sa zboare spre inaltimi, sa se indeparteze de pamant, de fiinta terestra, sa fie doar pe jumatate reala, iar miscarile sale sa fie deopotriva libere si nesemnificative. Si-atunci, ce sa alegem? Greutatea sau usuratatea?

Indiferent care ar fi dispretul pe care ni-l inspira, kitchul face parte din conditia umana.

Inainte de a cadea prada uitarii, vom fi transformati in kitcsh. Kitschul e statia de legatura intre fiinta si uitare.

Milan Kundera- Insuportabila usuratate a fiintei