Ce faceai oare asta-vara? Te inecai in lacrimi de crocodil, te uitai abatuta in zare, disperai, oftai, credeai ca lumea are un sfarsit; cel putin, lumea ta cu siguranta are, te gandeai la trecutul cacaniu si iti imaginai, culmea, ca viitorul e si mai si, iar numai o astfel de idee era in stare sa iti provoace ditamai repulsia, ditamai revolta, erai trista, deprimata, sictirita, acra, amara, sarata etc etc… ce mai? erai vai de mama ta si de steaua ta la un loc, impreuna, cu, si…
Ce ai invatat din toate astea? Atunci cand iti pierzi echilibrul, atunci cand ai vertijuri, atunci cand ai vederea slabita, atunci cand totul pare, insa nu neaparat si este pierdut, atunci tot mai ai un licar de speranta, o pata movulie, un elefantel roz, o raza de soare, o iubire, o prietenie… atunci nimic nu mai e pierdut si iti spui ca ai indurat destul, ai invatat suficient si esti mult mai destupata la minte si suflet pentru ce va urma…
To live is the rarest thing in the world. Most people exist, that is all.



