Pai se ia o bucata de Italie, mai precis, Roma, ca vorba aia: toate drumurile duc la Roma… Si se incearca o destindere, o iesire din banalul neaos, o evadare de pe planuri mioritice, bla bla… Si se duce ca tot omul vilegiaturist pe taramul de unde ni se trag obarsiile or something like that…
Bun… se uita un aspect… ca pe acolo a mai calcat inainte picior de roman, muncitor vezi Doamne… si inca de marime considerabila… sau cantitate… din aia care imbina utilul cu placutul… mai o munca pe santier, mai un jecmanire de babe, mai un viol prin boscheti… Ca sa aiba presa ce comenta, diseca, digera..
Asa… si uitat fiind acest aspect, mirarea nu poate fi decat mare iar ochii nu pot fi si ei decat larg cascati atunci cand la receptia de la hotel o tanti trece nonsalant de la o conversatie in engleza la una in romana, atunci cand ospatarul incropeste o romana bunicica, atunci cand intr-un supermarket, pe strada, in metrou auzi romaneste…
Iete ale naibii obarsii!… cum se gandira ele sa-ti dea peste nas cand nici cu gandul nu gandesti… Bienvenito al Italia!… unde gasiti paste, pizza, niste pietroaie care cica sunt vestigii de o imensa insemnatate istorica, tampiti care fotografiaza cu blitzul prin muzee, desi este interzis, mai nou, indieni care iti baga pe gat jucarii luminoase si toale de la chinezi, umbrele sau trandafiri la orice colt de strada… si unul, doi, fara numar, romani la pachet…
Cica e bine sa descoperi de unde te tragi… si sa vezi pe unde a trait Traienel ala… ala care s-a vanturat pe la noi acum vreo doua milenii ca nu avea altceva mai bun de facut pe la el acasa… ala pe care l-a mancat undeva sa se folososeasca de verbul “a coloniza”…
Fratele meu italian, hai la o bucata amicala de pizza… urmata si de o tuiculita… ca doar veni, vidi, ce naiba sa mai vici?
Fratele meu italian, ne incuscriram iar in anul de gratie MMIX… Astfel grait-a cronicareasa de mine!

Cand viitorul crezi ca se rezuma la mai mult de trei trandafiri… hai si un parfum… cand iti pui sperantele in mai bine… cand consideri ca, la naiba, fata!, ai suferit cam mult si ca acum e showtime, ca e randul tau sa nu te mai multumesti cu pipeta fericirii, ci cu ditamai bolovanul… cand te imbeti cu suc, cu priviri, cu soapte, cu nimicuri… cand te gandesti ca acum un an umblai de leuca pe strazi in cautarea linistii sufletesti si ca ea fugea, parsiva naibii!, de tine… cand iti spui cat de fraiera ai fost, ai putut sa fii si poate inca mai esti… cand ti-e bine si speri sa fie si mai bine… cand iti incanta simturile trei roze si un parfum… fair enough?

Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte… un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren… esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar… altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca trenurile astea nu duc nicaieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren… in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert, unde chiar sinele se transforma in nisip… In loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare, isi dau ghionturi…

Nu m-am priceput nici sa calatoresc prin viata, nici sa iau din ea doar peronul. N-am fost multumit cu ceea ce am avut, dar n-am stiut nici ce vroiam sa obtin. Si luptand impotriva ratarii, n-am facut decat s-o ajut, sa mi-o pregatesc. Am dorit mereu sa ies din coaja mea pe o plaja in fata marii unde sa ma pot face una cu nisipul, cu pietrele si cu perscarusii si in acelasi timp, obsedat de mine insumi, am facut totul ca singuratatea mea sa devina perfecta. Si astfel n-am trait poate decat pentru mine, cu toate ca am iubit atatea lucruri. Ca si cum toate eforturile mele au fost indreptate spre un singur scop: sa-mi ridic singur, dinlauntru, propria inchisoare si sa-i astup toate caile de iesire. Daca Eleonora n-ar fi plecat, m-as fi indragostit poate de ea si as fi fost salvat poate atunci. Puteam astepta linistit. Daca nu cumva chiar dragostea era trenul pe care-l asteptam. Acum coaja din jurul meu nu mai are cum sa crape. Si, bineinteles, nu vine niciun tren.

Vreau sa inteleg care e situatia inclestarii dintre Dumnezeu si fiara in mine. Ce sanse am sa raman mai departe om.

A fost o vreme cand am crezut ca fericirea mi se cuvenea datorita calitatilor mele. Si, neobtinand-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o nedreptate care mi se facea. M-am revoltat, dar destul de repede am constatat ca lumii ii era indiferenta revolta mea in aceeasi masura ca si nefericirea mea. Atunci, in marele meu orgoliu, am gasit cea mai rea solutie. Am inceput sa am vanitatea si voluptatea suferintei. Si am ajuns intr-un punct unde sinceritatea era straina de modestie. Strigam: iata cat sunt de vulnerabil, admirati-ma pentru indrazneala de a o recunoaste! Or, suferinta, daca nu gasim in ea un minimum de forta, ne cere sa fim macar decenti, sa n-o exhibam.