Ajungi sa apreciezi cu adevarat viata atunci cand te rasfeti din cand in cand cu un parfum bun, o hainuta noua, o carte, un brizbriz… Cat sa te faca sa uiti de griji si sa iti capeti speranta… Promisiuni, planuri de viitor, escapade, noutati, mici nebunii, iesiri din cotidian si din starea de blazare… Micile bucurii ale vietii… nu as renunta pentru nimic in lume la ele… micile bucurii ale vietii care ma fac sa zambesc pe moment, sa am mersul usor, sa privesc lumea din jur cu alti ochi, mult mai imbunata… Dati-mi voi puterea sa mai lupt oleaca! Doar atat cer…

Do not take life too seriously. You will never get out of it alive. Elbert Hubbard

Inca mai consideri ca nu e nimic nelalocul lui cu tine, ca vei fi in stare sa dai din picioruse si sa razbesti la mal si la lumina, ca vei trece cu bine peste toate incercarile grele si peste toate lacrimile inerente, ca vei avea pe cineva care sa te inteleaga si sa te sprijine, ca vei privi cu stupaore in urma si vei mormai a neincredere in barba: oare asta-s eu? acum o luna, acum un an? pe bune?
Cand nu vei mai sti daca ai imbratisat cu adevarat cel mai pur stoicism posibil sau daca, intre timp, el a pus stapanire pe tine, pe viata ta, pe tot… Cand vei distinge si aprecia atat buchea nepretuita a cartii, cat si cerul senin de afara… Fara mai vechea stare de disperare, fara lamentatii inutile, fara ganduri negre…
Numai atunci elefanteii roz vor incepe sa bea de bucurie si se vor zbantui all night long! Numai atunci… Fiindca un elefantel roz se tine mereu de promisiune!

E o simpla fisa intr-un dosar albastru, pe un raft prafuit, intr-un colt retras de la etajul al doilea al unui spital… Cand doctorii le intreaba pe asistente daca pacientul x mai este “viabil”, ca sa hotarasca intr-o fractiune de secunda daca sa inlature fisa din dosar sau, din contra, s-o mai pastreze….
Cand constati cat de putin semnifici; un simplu nume trecut pe o fisa meschina… Cand ti se spune ca fisele inlaturate vor pribegi la un alt spital fiindca nu mai is bani…
Cand inghiti in sec la gandul ca in curand vei fi si tu o simpla fisa care va fi inlaturata la un moment dat, dupa cum vor considera unii de cuviinta… Cand vei deveni pentru scurta vreme “viabila”si cand vei astepta un tratament minune… Cand incepi serios sa te intrebi cu ce ai gresit de ai ajuns printre alte file disperate… Cand viata se transforma incetul cu incetul intr-un show grotesc…
Cand ti-e frica… pur si simplu, frica…

Tinand cont ca trec printr-o perioada atat de nasparlie, tare mi-e ca am inceput sa consider cam fiecare zi ca fiind o ultima afundare in rahatul extinctiei…
Si chiar daca as sti, tot nu as reactiona corespunzator… Probabil as incepe sa injur, sa vociferez, sa disper ca mai aveam atatea de vazut, citit, auzit, trait, ca pe urma sa ma linistesc, sa imi zic: wtf? e bine si asa! macar am privilegiul sa stiu precis cand o sa inchid ochii… O sa ma abtin sa nu fac pe mine de frica, o sa inghit prosteste, o sa imi retin lacrimile si o sa incep, inevitabil, sa rememorez viata mea cacaniu-violacee de pana atunci…
O sa ma gandesc la cei dragi, la ce las in urma mea, o sa imi doresc sa fi facut mai mult bine si sa nu ma fi consumat atat de inutil ani in sir…
Si o sa-i urlu in fata mortii cand o sa-i adulmec cu exactitate venirea: acuma e acuma, curvo! sa vedem care pe care!..
Vreau sa nu regret ca m-am nascut, ca am trait si ca voi muri bine sanatoasa sau, din contra, ajunsa la stadiul de leguma!… Vreau sa ma mai las imbatata cu apa rece chiar si in acel moment si sa imi zic ca uratul si greul tocmai au trecut si ca de abia acum incepe partea frumoasa!…
Daca as vrea sa stiu cat anume mai am de trait? Categoric nu, fiindca as trai si mai angoasata decat acum!
Si ce as mai face? Cred ca as zambi tamp clipe bune, as clipi din ochi si as ingaima: am trait s-o mai vad si p-asta! tii… voi astia care ma lasarati de izbeliste pe pamant, we’ll meet again… wait for meeee!!!!