Pai sa zicem ca te duci ca tot omul, in fapt de seara, pe balconul proprietate personala, sa-ti aprinzi o tigara… Si sa zicem ca esti doritor de liniste, aka tarait bucolic de greierasi, macar in alea cateva minute de pufaiala!
Si sa zicem ca nu ti-o aprinzi bine ca ramai siderat, fiindca se duce dracului ideea de liniste… repejor, mult prea repejor… Distingi nervozat niste acorduri manelistice de undeva de la etajele de sus… Si mai distingi si un acompaniament de darabana batuta cu destele pe o masa, pe un scaun, pe un colt de zid etc…
Si tot ce iti doresti e sa nu auzi si lalaiturile specifice, fiindca ceva in tine s-ar transforma atunci in Spiderman si ai fi in stare sa te catapultezi pana la cretinul ala, transfigurat de un asa ritm…
Si mai ca iti vine sa-i bagi tigara undeva, cat sa nu mai bata darabana in viata asta… Da’ te pui cu astia mai usurei la minte? Altfel, unde ar mai fi fun-ul?…
Monthly Archives: august 2009
Slumdog Millionaire
Ma aspteptam, sincer, la o mare deziluzie, insa ideea a fost chiar ok, reusind atat sa imi determine ivirea unor zambete in coltul gurii, cat si a unui inevitabil rictus amar… Tocmai am facut rost si de soundtrack, asa ca o incununare a unei nopti pierdute frumos…
Jai Ho si la mai mare!
Cand nervii…
Elefanteilor roz se amplifica, cand sunt tentati sa fumeze iar mult, sa isi roada frumusel unghiutele, sa raspunda in sila, sa ofteze, sa ridice ochii a lehamite in tavan, sa fie tentati sa blesteme si sa injure un trecut ignobil care inca ii mai afecteaza, cand se incapataneaza sa creada ca viata le-a jucat o mare farsa, pe care nici macar nu o prevedeau…
Cand nervii o iau razna, ce mai ramane de facut?
Ce-i enerveaza pe elefanteii roz
Mai nou? Pierdutii si pierdutele in spatiu care se opresc brusc in fata ta, tu o iei la dreapta, in intentia de a-i ocoli, ei/ele trag tot spre dreapta, te decizi intr-un final pentru o pirueta la stanga, la fel intentioneaza si ei/ele, pana ajungeti sa va infruntati privirile: “de ce dracu’ imi tai calea?”, “da’ce, e calea ta?”, “ba bine ca nu!”, “da-te, domne!”, “da-te tu!”…
Scuipatorii de seminte din fata blocului, din parcari, de pe garduri, de pe strada, din parcuri, din gari etc etc… Sau toti cei care molfaie cu o satisfactie stupida ciunge care si-au pierdut de mult aroma, gustul, savoarea, naiba sa le ia, si care se mai incapataneaza sa mai faca si balonase enervante…
Pitzipoancele care isi exhiba pe strada bucii mulati si care nu disting in oglinda ditamai stratul de celulita… Si toti barbatii care raman extaziati la vederea ei…
Batranele care se incapataneaza sa nu fie ajutate, desi tremura ca piftiile, de abia se mai tin pe picioare, nu prea mai au simtul orientarii, insa poarta invariabil pe brat o sacosa cu paini… Si mai ca le injuri si iti propui sa nu ajungi vreodata ca ele…
Fiindca orice elefantel roz are ditamai mandria…
Cand elefanteii roz privesc in zare….
Si au impresia ca ceva nu e in regula, ca cineva le-a inselat asteptarile, ca si-au pus prosteste speranta in cei din jur, pentru ca apoi sa ajunga debusolati, in fapt de seara, pe o banca anosta intr-o curte de spital… De abia infranandu-si lacrimile, sezand turceste, cu o tigara arzand alene intre degete… Gandindu-se ca incepe sa se aleaga praful de tot, ca viata este mult prea nedreapta, ca anxietatea nu are decat sa se amplifice…
Si isi tarsaie papuceii prin cotloane de spital… Si se intersecteaza cu alti elefantei care de-abia se mai tin pe picioare, jurandu-si ca nu vor ajunge niciodata ca aceia…
Si privesc miop in zare… E tot ce le mai ramane de facut… Ca niste bravi elefantei roz ce sunt…
Mon avenir
De o culoare cacanie, nedrept, abject, josnic, bicisnic, distrugator de tot ce e mai frumos, mai de pret, mai nu stiu cum… Desprins dintr-un horror prost… De neconceput…
Imi vine sa imi rod unghiile de necaz, imi vine sa urlu a neputinta, imi vine sa o iau la sanatoasa, desi nu pot, imi vine sa plang, desi nu mai am lacrimi, imi vine sa sparg si sa trantesc totul in cale-mi…
Si revin la mai vechile intrebari: de ce tocmai eu? Si unde sunteti voi, elefanteilor roz? Spre ce ma indrept? Mi-e frica, o imensa frica…
Celui qui désespère des événements est un lâche, mais celui qui espère en la condition humaine est un fou. Camus
Ca intre vecini
Care-s sansele sa te asezi frumusel in fata blocului, la o tigara si la o atmosfera ashea mai chill, si exact in momentul ala sa se fofileze prin fata ta mosulegi, copii cu pungi de pufuleti, casnice ce duhnesc a vinete prajite de la o posta, babe ce vin incarcate de la piata si care se uita chioras la tine etc etc? In conditiile in care pana atunci te considerai alone pe toata planeta, in tot orasul, cartierul, coltul ala de bloc?
Si atunci incepi sa numeri, la inceput indignata, pe urma tot mai amuzata: cati iti raspund la salut, cati se fac ca nu te observa, cati sunt dispusi sa lege o conversatie ashea ca intre vecini? Asta e surd, aia e prea mioapa, ala nu are 7 ani de acasa, pe aia o dai de-a dura, ala s-a incurcat in lesa cainelui, aia se crede mare lady etc etc…
Sau cand te asezi frumusel pe scara, incepi sa te gandesti la ale tale, si exact atunci, pof!, se aud tipete, injuraturi, certuri, scancete de copil, maraieli de caine, un aspirator, o masina de spalat etc… In conditiile in care pana atunci era linistea cea mai linistita de pe pamant… Pierzi naibii sirul gandurilor si incepi sa ciulesti urechile la certurile astea menajere: o loveste? nu o loveste? a lovit-o deja? de ce tipa? sa vina cineva sa-i puna o perna pe fata copilului ca sa nu mai urle! vrednica mai esti, cucoana, de ai ajuns sa faci mancare sau sa dai cu aspiratorul la 11 noaptea! pana acum ce-ai facut? ai stat numai in partide de sex, ha?
Ca sa nu mai vorbim ca exact cand mai ai un fum misel de tras, se aud lacate tragandu-se, ivare deschizandu-se, usa izbita de perete pentru ca sa iasa EL, marele pensionar, in izmene si papuci rosii, sa duca gunoiul… De abia se misca, vrea cu tot dinadinsul, pesemne, sa asiste si el la ultimul fum tras… Hey, nu e frumos sa iscodesti altora ultimul fum! Si, da, ai ghicit, fiindca sunt mai cu soricul gros, o sa arunc chistocul pe scara…
Fiindca m-ati enervat, voi astia, locatari care nu raspundeti la salut si aveti insomnii! Nu mai poate omul fuma in liniste fara sa nu se iveasca mot careva dintre voi, exact in clipa aia, in minutul ala, in secunda aia? Nu va mai fofilati, nu va mai duceti la piata, nu mai duceti gunoiul, nu ii mai iscoditi pe altii! Si invatati, in puii mei, sa raspundeti la salut, mancatori de salata de vinete ce sunteti!
Respect the smoking people, bai astia! Macar in alea 5 minute de pace, solitudine si fericire!… Ti-ai gasit?
Umarul de care sa te sprijini
De ce nu m-am inghesuit sa prind aseara buchetul miresei sau sa ma imortalizez in nspe mii de poze cu nasii, invitatii, dj-ul, ospatarii etc etc? De ce mai aveam putin si adormeam in biserica sau cu capul in farfurie la restaurant, chit ca mi-am calcat pe inima si pe interdictie, band energizante, Coke si cafele?
Simplut, nu ma vad facand pasul asta, nu ma vad purtand o rochie alba si lacrimand de fericire… Nu ma vad rostind cu glas inecat de emotie un amarat de DA, care se vrea, de altfel, a fi si etern sau semnand cu o mana bataita pe un act anost de primarie…
Un act sau o slujba la biserica mai conditioneaza iubirea cica eterna? Hmm, sunt inclinata sa cred ca nu…
Sunt perfect constienta, insa, de doua chestii: ma doare si acum ficatul si inca mai astept umarul ala pe care sa ma sprijin la nevoie, pe care sa ma intristez sau, din contra, sa ma bucur… Ca voi fi si eu atunci invesmantata in alb, who knows? Viata asta oricum te “pocneste’ exact atunci cand te astepti mai putin…
Descoperirea de mine
Prin pasarea de lepse, am ajuns inevitabil si in situatia de a ma inspira once again si de a ma lasa “roasa” de doua noi intrebari existentiale…
Ce vreau sa demonstrez?
Daca inainte vroiam sa le demonstrez altora ca sunt cea mai tare din parcare, cea mai constiincioasa, tipa pe care te poti baza oricand, cea dispusa sa te scoata din rahat mai mereu, mai nou, confruntandu-ma cu problemele astea de sanatate, vreau sa imi demonstrez mie ca inca mai sunt puternica, inca mai am vointa necesara de a trece orice hop, indiferent cat de greu ar fi… Nu imi doresc decat un stil de viata mai linistit, satisfactii si impliniri care sa imi ogoiasca sufletul si sa imi mai destupe oleaca mintea… Vreau sa imi demonstrez mie ca toata agitatia de pana acum, toate grijile si supararile nu au cum sa dureze la infinit, urmand sa se transforme doar in niste ramasite amarate ale unui trecut abject…
De ce mi-e teama mai nou?
Chestii banale, care m-au afectat acum ceva vreme… coboratul scarilor la metrou, mersul prin spatii inguste, intratul in magazine etc etc… Teama ca nu o sa imi mai revin, ca nu o sa mai pot avea viata de pana atunci… Teama ca nu voi mai purta tocuri, nu voi mai fi feminina, nu voi mai putea citi… Teama ca ma voi face de ras la tot pasul, ca nu voi fi inteleasa si ajutata… Teama ca voi fi lasata balta cand imi va fi lumea mai draga… Teama ca o sa dau rateuri in cariera si in viata sentimentala… Teama ca voi ramane singura, a nimanui… Teama ca voi suferi… Teama ca diagnosticul se va adeveri… Teama de viitor, de ce am ajuns, de tot… Teama ca teama se va instaura de-a pururi in sufletu-mi…