“Nu pot sa nu mai exist in timp ce toate celelalte lucruri si persoane raman aici si raman vii, iar pe ecran o alta poveste isi urmeaza cursul. Nu are sens ca fustele mele sa ramana vii pe acest scaun, daca eu nu am sa mi le mai pun, ori cartile mele respirand in biblioteca, daca eu nu am sa le mai privesc, cerceii mei si colierele si inelele asteptandu-si in cutiile lor randul care nu le va mai veni niciodata; periuta mea de dinti cumparata chiar in aceasta dupa-amiaza va trebui sa mearga la gunoi si toate obiectele marunte pe care le aduni de-a lungul unei vieti intregi vor merge la gunoi unul cate unul sau poate se vor imparti, si sunt infinite, e de neimaginat cate lucruri poate aduna cineva si ce incape intr-o casa…
Eu nu am lasat mostenire, nu am multe lucruri de lasat, nici nu m-am gandit vreodata prea mult la moarte, care, dupa cum se pare, intr-adevar vine, si vine intr-un singur moment care denatureaza si afecteaza totul…
Nu numai ca intr-un minut dispare minuscula istorie a obiectelor, ci si tot ce stiu si am invatat, si, de asemenea, amintirile si ce am vazut- cele o mie si una de lucruri care au trecut prin fata ochilor mei si care nu intereseaza pe nimeni-, amintirile mele care, la fel ca si alte lucruri care mi-au apartinut, nu-mi folosesc decat mie si devin inutile daca eu mor, nu dispare doar cine sunt eu, ci si cine am fost, nu numai eu, biata Marta, ci si intreaga mea memorie, o tesatura discontinua, mereu neterminata si schimbatoare si alcatuita din petice, si totodata fabricata cu atata rabdare si cu atata grija, oscilanta si variabila ca fustele mele in ape si fragila ca bluzele mele de matase care se sfasie imediat… si e ciudat ca totul sa nu fie decat o clipa, de ce aceasta zi, aceasta luna, aceasta saptamana, o zi de marti din ianuarie, sau o duminica de septembrie, antipatice luni si zile pe care nu le alegi, cine hotaraste, oare, sa se opreasca ceea ce functiona fara ca vointa sa intervina, sau poate ca da, intervine dandu-se la o parte, poate ca vointa este cea care oboseste dintr-o data si, retragandu-se, ne aduce moartea, nedorind sa mai vrei, sa mai vrei ceva anume, nici macar sa te vindeci, nici macar sa iesi din boala si din durerea in care afli adapost in lipsa tuturor celorlalte lucruri, pe care tocmai acestea le expulzeaza sau poate le uzurpa, pentru ca atata vreme cat sunt aici inseamna inca nu, inca nu, si te poti gandi in continuare si iti poti lua ramas-bun in continuare. Ramas bun, rasete, si ramas bun, ofense. Nu am sa va mai vad, nici voi nu o sa ma mai vedeti. Si ramas bun, ardoare, ramas bun, amintiri…
E insuportabil ca persoanele pe care le cunoastem sa devina trecut… Moartea cuiva afecta intreaga viata, mortul lua cu el ceva din celelalte vieti ale fiintelor iubite si nu exista, prin urmare, o falie intre cele doua stari, erau legate intre ele si nu le era atat de frica uneia de cealalta. Astazi sunt uitati ca ciumatii, abia daca sunt folositi ca scuturi ori gropi de balegar pentru a-i invinui si a-i face responsabili de situatia lamentabila in care ne-au lasat, sunt detestati adeseori si primesc doar ranchiuna si reprosuri de la urmasii lor, s-au dus prea curand sau prea tarziu, fara a ne pregati locul sau fara a ni-l lasa liber, continua sa fie nume, dar nu mai sunt chipuri, nume carora sa le imputam josnicii si parasiri si orori, asta este mai degraba tendinta, si nu se odihnesc nici macar in uitarea lor”…
Javier Marias
Mi-e frica, mi-e frica sa dorm singurica 
Se poate spune si asa?… Ca am ajuns la stadiul in care sufletu-mi tanjeste dupa implinirea mitelui androgin, dupa gasirea celeilalte jumatati?… ca mi-e frica de singuratate, insa si de o noua dezamagire?… ca nu doresc sa am soarta mamei?… ca nu mai vreau sa astept un personaj de basm sau de film lacrimogen?
(
