M-am intors de doua zile la serviciu, numai bine ca sa stau de saptamana viitoare iar acasa… rastimp in care m-em simtit ca pestele pe uscat: imi vine mai tot timpul sa ma fatai pe scaun, sa ies la o gura perpetua de aer, sa ma apuc iar de fumat, sa imi iau campii fiindca nu mai am rabdare, fiindca am o senzatie de plutire, de semi amorteala, de neputinta…
Si inca nu am inceput inca tratamentul… si deja m-am saturat… si deja imi vine sa imi iau lumea in cap, sa umblu brambura, sa ma zbantui cat vezi cu ochii, sa merg de nebuna pe coclauri, sa vad lucruri noi, mirobolante, exciting…
Sa ma sui in primul tren sau avion, sa colind, sa casc gura la alta lume, alte plaiuri, alte obiceuri… sa am numai cateva parale in buzunar dar sa simt prin toti porii ca I’m still fuckin’ alive!… sa rad, sa plang de fericire ca mi-e dat sa vad si altceva… sa apreciez fiecare clipa a vietii… sa am vointa de a trece peste…
Mi-e dor de viitor, de impliniri sufletesti, de minunatii existentiale… m-am saturat de lacrimi, de tristete, de complacere… Vreau sa plec, sa merg, sa ma duc, sa ma indrept, sa ma pozitionez spre… pretutindeni si nicaieri…

Ma incearca un sentiment de tot rahatul… ca si cum as trai un cosmar sau as fi protagonista unui horror de mana a paispea… ca ce va urma este de nedescris, de neimaginat, de neconceput, degradant, chinuitor, apasator… ca disperarea-mi va atinge cote maxime… ca voi striga in van divinitatea pentru indurare… ca o voi trage la raspundere pentru suferinta ce va sa vie…
Clatinare pe marginea praspatiei, vertij la inaltime, neputinta de a mai ridica ochii spre cer de frica de a nu mai simti pamantul sub talpi… bizarerii, mizerii, neimpliniri… frica de boala, de suferinta… sila de tot… esec lamentabil…
Welcome to my prison!

Sa speram ca aceste scenarii nu vor deveni reale, Raluco! Hmm, daca as putea si chiar as dori asta, sa ma intorc in timp, sa il inghet, sa retraiesc anumite momente, as alege fara dubii: copilaria, puriatatea, nevinovatia, gingasia intrinsece…
Cand bunicii inca mai erau in puteri si imi aduceau de la tara mere padurete, zmeura si caise… cand bunica facea cozonaci dumnezeiesti… cand bunicul citea dimineata ziarul, in fata-i cu un covrig si cu o cafea aburinda… cand ma refugiam intr-un coltisor, pe balconul lor, si devoram in fapt de seara carti de aventuri…
Rochia de vara, inflorata a mamei, surasul ei… nerabdarea resimtita in preajma sarbatorior de iarna, inainte de venirea Mosului… gustul inconfundabil al bucatelor pascale… jocurile nevinovate cu papusi scalpate, ciunte, maltratate… desenele Disney… gumele turcesti si abtibildurile colectionate… jeleurile in forma de viermi…
Lipsa grijilor… dorinta de a fi o good girl, de a mai veni cu un 10 de la scoala, doar pentru a primi o bucata mai mare de martipan… si dorinta stupida de a deveni mai repede un adult… oare cand mi-am dorit cu adevarat asta? Nu mai vreau sa retraiesc un astfel de moment… foolish me!… parca am crescut prea repede…
Parca mai ieri intram speriata, de mana mamei, cu un ghiozdan enorm in spate, pe poarta scolii… sau parca mai ieri plangeam la gradinita ca celelalte fetite aveau parul lun si frumos,papusi Barbie originale si rochite roz, in timp ce eu eram negricioasa, tunsa baieteste, invidioasa, rautacioasa, tarand un iepure cu urechi blege dupa mine, intr-o rochita cu buline albastrii (nene Freud, nu-i asa ca am ramas cu frustrari, sechele de pe atunci, de vreme ce detest culorile astea acum?)… (si nu-i asa ca fusei extremely bitch cand am inceput sa o trag pe una de par care, culmea, imi era tiz, doar din simpla gelozie?; sunt un caz pierdut pentru psihiatrie? )
Opreste-te, clipa, caci ai fost atat de frumoasa! Caci inca de pe atunci m-am simtit unica, speciala, minunata (doar purtam rochite albastrii, in timp ce moda micilor pitzi era preponderent rozalie!)… caci aveam ochisorii atintiti la minunatiile lumii (asta inainte de a descoperi mizeriile-i) si dorinta de a deveni versiunea feminina a lui Tom Sawyer… Lasa-te retraita, copilarie! Macar de data asta, cand simt atat de mult nevoia unui echilibru sufletesc!

P.S.: leapsa cui mai doreste, cui mai pofteste!

“When childhood dies, its corpses are called adults and they enter society, one of the politer names of hell. That is why we dread children, even if we love them, they show us the state of our decay.”- Brian W. Aldiss

Pentru inca o experienta prin spital, pentru ce va urma, pentru cate o sa mai indur, pentru ce voi mai pierde, pentru diagnosticul care mi se va pune, pentru frica care mi s-a cuibarit in suflet, pentru singuratate, pentru inevitabila tristete, pentru moartea lui Michael Jackson, pentru faptul ca de ore bune pe MTV se difuzeaza numai piesele sale, pentru faptul ca te gandesti la moarte cu adevarat doar cand cineva nu se mai afla printre noi… merde, merde si iarasi merde…

M-am trezit cu noaptea in cap, intr-un lac de sudoare, cu inima palapitand, scrutand speriata intunericul… Visasem ca nu mai eram si ca cei dragi ma conduceau abatuti pe ultimul drum…
Si m-am trezit angoasata, nu la gandul ca deodata, gata!, se trage cortina, se lasa intunericul, devin una cu viermii, ci la gandul ca nu voi mai avea posibilitatea sa mai am parte de micile bucurii ale vietii si, mai ales, sa citesc…
Hei, pare stupid! insa mai am atatea file de parcurs, mai am atatea brizbrizuri, parfumuri, hainute de cumparat, mai am atata muzica de digerat, mai am atatea locuri de vazut… Cum adica sa fiu privata de toate astea?
Ce m-as face fara lucrurile astea neinsemnate pentru un ochi strain, insa atat de vital de importante pentru mine, cea care le-a privit, pipait, mirosit, s-a bucurat de ele?… Si ce m-as face fara lectura sau fara filosofie? E un gand atat de monstruos, e neimaginabil de abject, e deprimant, e strigator la cer!
Ce se va alege de mine?…:(

Really? Cine-s? Ce naibii ma tot invart pe aicisa? Ce urmaresc?
Daca ar fi sa fac un muzeu al propriilor mele accesorii sociale*, ce exponate as vedea pe raftul meu?
Lucruri care prin esenta lor m-au definit, m-au marcat, m-au influentat in bine sau in rau la un moment dat, m-au incantat, m-au facut fericita, m-au facut sa uit pentru o clipa de suparari, stres, dezamagiri etc: nu un raft, ci rafturi intregi de carti, dvd-urile cu Six feet under, cd-uri cu muzica, brizbrizuri colorate, parfumuri si cate si mai cate… Se pun la socoteala si specimenele umane?
De ce le mai tin inca in viata mea?
Consider ca inca ma mai definesc, inca mai sunt found of them, le mai consider necesare sau, pur si simplu, nu am vointa necesara sa ma descotoresc de ele…
Care ar fi acele experiente, oameni, relatii, obiecte pe care le-as lua intr-o carte despre mine?
Ar fi prea multe de enumerat/ rememorat/ catalogat… atat de multe, incat as risca sa devin mai plictisitoare decat Roger Martin du Gard sau decat Proust cu tot cu memoria lui involuntara… lucruri, persoane care m-au scolit, cu care am legat prietenii, care mi-au fost sau nu alaturi, amintiri din copilarie, experiente marcante etc etc

“A book is the only place in which you can examine a fragile thought without breaking it, or explore an explosive idea without fear it will go off in your face. It is one of the few havens remaining where a man’s mind can get both provocation and privacy.” ~Edward P. Morgan

Catalin, Mugur, Santi- be my guest! Raluco, atat de mult ma plictisesc acasa, incat ma si gandesc cand sa imi iau urmatorul concediu!