M-am intors de doua zile la serviciu, numai bine ca sa stau de saptamana viitoare iar acasa… rastimp in care m-em simtit ca pestele pe uscat: imi vine mai tot timpul sa ma fatai pe scaun, sa ies la o gura perpetua de aer, sa ma apuc iar de fumat, sa imi iau campii fiindca nu mai am rabdare, fiindca am o senzatie de plutire, de semi amorteala, de neputinta…
Si inca nu am inceput inca tratamentul… si deja m-am saturat… si deja imi vine sa imi iau lumea in cap, sa umblu brambura, sa ma zbantui cat vezi cu ochii, sa merg de nebuna pe coclauri, sa vad lucruri noi, mirobolante, exciting…
Sa ma sui in primul tren sau avion, sa colind, sa casc gura la alta lume, alte plaiuri, alte obiceuri… sa am numai cateva parale in buzunar dar sa simt prin toti porii ca I’m still fuckin’ alive!… sa rad, sa plang de fericire ca mi-e dat sa vad si altceva… sa apreciez fiecare clipa a vietii… sa am vointa de a trece peste…
Mi-e dor de viitor, de impliniri sufletesti, de minunatii existentiale… m-am saturat de lacrimi, de tristete, de complacere… Vreau sa plec, sa merg, sa ma duc, sa ma indrept, sa ma pozitionez spre… pretutindeni si nicaieri…

Ma incearca un feeling de tot rahatul… ca si cum as trai un cosmar sau as fi protagonista unui horror de mana a paispea… ca ce va urma este de nedescris, de neimaginat, de neconceput, degradant, chinuitor, apasator… ca disperarea-mi va atinge cote maxime… ca voi striga in van divinitatea pentru indurare… ca o voi trage la raspundere pentru suferinta ce va sa vie…
Clatinare pe marginea praspatiei, vertij la inaltime, neputinta de a mai ridica ochii spre cer de frica de a nu mai simti pamantul sub talpi… bizarerii, mizerii, neimpliniri… frica de boala, de suferinta… sila de tot… esec lamentabil…
Welcome to my prison!

Sa speram ca aceste scenarii nu vor deveni reale, Raluco! Hmm, daca as putea si chiar as dori asta, sa ma intorc in timp, sa il inghet, sa retraiesc anumite momente, as alege fara dubii: copilaria, puriatatea, nevinovatia, gingasia intrinsece…
Cand bunicii inca mai erau in puteri si imi aduceau de la tara mere padurete, zmeura si caise… cand bunica facea cozonaci dumnezeiesti… cand bunicul citea dimineata ziarul, in fata-i cu un covrig si cu o cafea aburinda… cand ma refugiam intr-un coltisor, pe balconul lor, si devoram in fapt de seara carti de aventuri…
Rochia de vara, inflorata a mamei, surasul ei… nerabdarea resimtita in preajma sarbatorior de iarna, inainte de venirea Mosului… gustul inconfundabil al bucatelor pascale… jocurile nevinovate cu papusi scalpate, ciunte, maltratate… desenele Disney… gumele turcesti si abtibildurile colectionate… jeleurile in forma de viermi…
Lipsa grijilor… dorinta de a fi o good girl, de a mai veni cu un 10 de la scoala, doar pentru a primi o bucata mai mare de martipan… si dorinta stupida de a deveni mai repede un adult… oare cand mi-am dorit cu adevarat asta? Nu mai vreau sa retraiesc un astfel de moment… foolish me!… parca am crescut prea repede…
Parca mai ieri intram speriata, de mana mamei, cu un ghiozdan enorm in spate, pe poarta scolii… sau parca mai ieri plangeam la gradinita ca celelalte fetite aveau parul lun si frumos,papusi Barbie originale si rochite roz, in timp ce eu eram negricioasa, tunsa baieteste, invidioasa, rautacioasa, tarand un iepure cu urechi blege dupa mine, intr-o rochita cu buline albastrii (nene Freud, nu-i asa ca am ramas cu frustrari, sechele de pe atunci, de vreme ce detest culorile astea acum?)… (si nu-i asa ca fusei extremely bitch cand am inceput sa o trag pe una de par care, culmea, imi era tiz, doar din simpla gelozie?; sunt un caz pierdut pentru psihiatrie? )
Opreste-te, clipa, caci ai fost atat de frumoasa! Caci inca de pe atunci m-am simtit unica, speciala, minunata (doar purtam rochite albastrii, in timp ce moda micilor pitzi era preponderent rozalie!)… caci aveam ochisorii atintiti la minunatiile lumii (asta inainte de a descoperi mizeriile-i) si dorinta de a deveni versiunea feminina a lui Tom Sawyer… Lasa-te retraita, copilarie! Macar de data asta, cand simt atat de mult nevoia unui echilibru sufletesc!

P.S.: leapsa cui mai doreste, cui mai pofteste!

“When childhood dies, its corpses are called adults and they enter society, one of the politer names of hell. That is why we dread children, even if we love them, they show us the state of our decay.”- Brian W. Aldiss

Fiindca este indicat sa nu te mai cramponezi de trecut, sa burn down everything ce tine de el, sa privesti spre un nou inceput, o alta viata, alte posibilitati, sa fii pregatita sa infrunti rahaturi si mai mari decat cele indurate in trecut… fiindca viata asta nu este in niciun caz o funhouse, este doar un circ abject, plin de evil clowns si dezamagiri….

Pentru inca o experienta prin spital, pentru ce va urma, pentru cate o sa mai indur, pentru ce voi mai pierde, pentru diagnosticul care mi se va pune, pentru frica care mi s-a cuibarit in suflet, pentru singuratate, pentru inevitabila tristete, pentru moartea lui Michael Jackson, pentru faptul ca de ore bune pe MTV se difuzeaza numai piesele sale, pentru faptul ca te gandesti la moarte cu adevarat doar cand cineva nu se mai afla printre noi… merde, merde si iarasi merde…