Ma uitam aseara din inertie pe MTV… pana cand mi s-au facut ochisorii mari, mari la o emisiune aparent stupida, Exiled, cu niste pusti de bani gata…
Ideea mi s-a parut chiar inedita, de vreme ce cacaciosii astia care pana mai ieri traiau in puf, mall-uri, Mecuri, cluburi, casoaie cu jacuzzi etc, se trezesc trimisi de parinti in cele mai naspa parti ale lumii, intr-un fel de calatorie initiatica/confruntare de culturi etc
Aseara a fost randul unei pustoaice, trimisa de ma-sa undeva prin Mongolia… Facatura sau nu, emisiunea a meritat din plin sa imi sacrific o ora din viata urmaririi ei… Daca initial fatuca s-a dat de ceasul mortii ca ea nu rezista in vagauna aia, dupa o saptamana era mult cumintita/imblanzita precum caii pe care a invatat sa ii calareasca/simtita… Semn ca si-a invatat pana la urma lectia de viata…
Ca s-a dus insa la amarestenii aia cu gentoaie Vuitton, ca i-a dat fetei care i-a fost translator un necklace de la Tiffany&Co., ca nu a pregetat sa ii zica acesteia din urma ca nici nu isi poate imagina cat a costat, ca abunda scenele in care este mai mult decat o printesica razgaiata, adicatelea intruchipeaza modelul tipic de adolescent american- imbuibat pana la refuz numai cu ce inseamna americanisme si teribilisme de teenager, cu ochisorii acoperiti bine de niste ochelari de cal (preferabil Ray Ban), in asa hal incat sa nu mai distinga/sa nu mai vrea sa distinga tot ceea ce inseamna si altceva, nou, inedit, diferit, multiculturalitate- reprezinta sarea si piperul emisiunii…
Strans legata de ideea asta de lume bipolara pe care a mizat emisiunea este si melodia de mai jos, difuzata oarecum ciudat imediat dupa… De data asta despre realitatea noastra mioritica, pe care o cunoastem prea bine cu totii, orice alte comentarii ar fi de prisos… Versurile vorbesc de la sine…

puya-undeva in balcani
Asculta mai multe audio Muzica »

Aseara ca o sa cunosc mai devreme sau mai tarziu daca nu fericirea, cel putin o stare de multumire sufleteasca, de impacare cu sine si cu lumea…
Cuvintele mi-au rezonat mult timp la terasa unde ne aflam, la masuta unde stateam, in bataia unui vant molcom si caldut, scrutand cu atentie pe cei din jur…
Cineva s-a mirat de ce ma afisez cu imaginea asta de om abatut, cu starea asta… cineva m-a intrebat ce s-a intamplat cu invingatoarea din mine, cu fetita olimpica, premianta, no 1… cineva s-a revoltat ca de ce nu mai am forta launtrica necesara de a lupta… i-am replicat acelui cineva ca pare-se ca toate “bataliile” mele de pana acum nu au fost decat razboaie cu morile de vant, insa ca in lupta cu viata sunt si voi fi mereu marea perdanta… si ca orice invingator stie ca se va confrunta intr-un final cu o proba pe care nu va mai fi in stare sa o treaca si din care va iesi cu capul plecat…
Cineva mi-a adus aminte ca sunt o femeie independenta care a trecut prin atatea… si fiindca-s asa de independenta, trebuie sa ma adun naibii, sa inghit tinctura asta amara de viata si sa evit sa ma gandesc la efectul ulterior din pantece-mi… sa o impiedic sa ma macine launtric… si sa ma gandesc la mama, la singuratatea ei… mai ales…
Cineva m-a privit cu o compasiune reala si mi-a pus mana tandru pe umar… si mi-a mai spus ca dupa orice ploaie, indiferent cat de a dracu’ este, iese mereu soarele… si i-am suras trist…
Cineva mi-a mangaiat parul si mi-a smuls tigara dintre degete, fiindca eram deja la a nu stiu cata… cineva m-a intrebat daca pot sa ma regasesc… i-am raspuns ca nu…
Cineva a oftat si mi-a spus sa incerc macar… si ca ce ma costa… i-am raspuns iritata ca si maine daca as crapa, nu as regreta nimic… cineva m-a mustrat atunci… si mi-a sters lacrimile de la coltul ochilor…
Cineva m-a sarutat atunci… mi-a mangaiat parul… si a ras de numele meu de alint… l-am asigurat extrem de serioasa ca exista chiar si o insula cu numele asta, pe undeva prin Malaesia parca… insula mea, insula Bubu… insula pe care vreau sa o vad inainte sa mor… cineva s-a aratat ingrijorat ca pe acolo e cam periculos cu tsunamiurile alea… i-am raspuns ca macar mor fericita, pe insula mea exotica… pe insula Bubu…
Cineva m-a felicitat atunci pentru faptul ca nu sunt iremediabil pierduta si ca recunoaste din voce, din felul cum articulez cuvintele, cum povestesc entuziasmata, mai vechea-mi incapatanare, ambitie, speranta nebuna de a realiza ce mi-am propus…
Cineva m-a tinut in brate toata noaptea… si am dormit ca un bebeu, leganata de un vis frumos in care se facea ca ajunsesem pe insula lui Bubu… cineva m-a lasat debulosata de dimineata… naufragiind de asta data in larg, spre insula lui Nicaieri…

Nu am simtit deloc cutremurul de aseara… nu am inteles nici tevatura iscata real si in media in jurul acestuia… mi-a fost prea lene sa ma uit pe geam, cu toate ca mai toate babatiile de vecine se stransesera in fata blocului si vociferau de parca deja venise sfarsitul lumii si Iisus urma sa se pogoare… am zapat plictisita, evitand canalele romanesti, talk show-urile, discutiile etc cu asa-zisii specialisti… am preferat sa dau la maxim vibe fm-ul, hotarata nevoie mare sa ma razboiesc cu kitchenu’ si sa inving…
La naiba, fata! Toate intentiile mele mirobolante se clatinara in ritm de cutremur, zburatacira pe geam, se pierdura in noapte si in vuietul vecinilor de afara… Reteta mea exotica din pui, pregatita in stil Thai, se dovedi a fi un mare fiasco… nu aveam condimentele necesare… si nici sa ma avant printre vecinii impacientati din fata blocului la super marketu’ din colt nu imi venea… presiunea la gaze isi dadea si ea obstescul sfarsit… vinul de dres imi lipsea cu desavarsire… si cate si mai cate…
Intr-un final, ma lasai pagubasa… bucataria si de data asta m-a umilit! optai pentru niste cartofi prajiti neaosi… mai putina bataie de cap, ce e drept! usor iritata, rememorai atatea pasaje celebre din copilarie si adolescenta, in care avusesem tentative de gospodina in devenire, cross my heart and hope to die , insa de fiecare data mamaie se interpunea intre mine si cratita, ceva de genu’: you don’t belong here! tre’ sa inveti… sa razbesti in viata… sa fii o lady bla bla…
Pai daca nu s-ar fi interpus atunci, acuma stiam, ca o lady ce sunt, sa fac si o fripturica, si o supita, si o ciorbica… Sa zic insa mersi ca am depasit de mult stadiul cu taierea buricelor destelor, neputinta aprinderii aragazului, arderea cartofilor, scaparea oualor in fata tigaii, improscarea peretilor cu rosii etc etc
Recunosc: sunt un anti-talent… inca nu mi-am otravit fostii iubiti, insa cu siguranta o sa-l otravesc pe barbati-miu… Halal gospodina, halal tragere de inima casnica! Da’ mami, sunt o lady, nu-i asa? Ce borsu’ meu?

Mai tineti minte mai vechile postari referitoare la ce se ascunde in spatele unor multinationale de succes din Pipera? Cam asta mi-e dat sa vad zilnic… pacat ca am ratat “spectacolul” in sine! Azi dimineata, aceeasi imagine dezolanta, aceleasi gunoaie, aceiasi puradei imbracati sumar, aceiasi caini tolaniti in soare… numai ca maghernitele dobandisera si o tenta negricioasa-fumurie, in urma incendiului de ieri… Halal viata! Halal Pipera! Si vai de mine, vai de noi astialalti care ne spetim in niste maghernite mai acatarii, scaldati in gunoaiele si ordurile celor mari! Vai, vai…

1. Ma scol extrem de prost dispusa: why me, God??? Simt ca mi se iroseste tineretea… Hate work! Stau iar ca prostita in fata dulapului, nu mai imi place nimic… Parfumul preferat e pe cale sa se termine… nu gasesc celalalt cercel… ma dor tamplele, aleg sa nu imi pun ochelarii de vedere… proasta inspiratie… si o cartita vede mai bine… parul imi sta in toate directiile… nu mai am timp sa il indrept cu placa… ma impiedic de pragul usii… liftul mi se fura de la nas… injur babataile care se fataie dimineata cu el un etaj mai sus/jos sa ia cafeaua cu coana Geta… o iau tropa-tropa pe scari… coana Geta isi scutura voiniceste presul de la usa intre doua etaje… incep sa tusesc de la praf… bomban… cu ce ti-am gresit, Doamne? cu ce?

2. Rumeg pe drum la ideea de a-mi procura o masina… de a face naveta… de a nu mai plati chirii peste chirii… nici carnet nu am… nu e bai, conduc altele si mai blonde decat mine… Beetle-ul e sweet da’ parca nu are prestanta… Smart-ul e pentru prichindei… Un Audi sau Bemveu second? Ar comenta tata ca, vezi Doamne, imi trebuie ceva trainic, nu fite germane… Hmm… atunci cum ar suna un Bugatti sau un Porsche? Pana ies la pensie poate o sa economisesc ceva, macar de cauciucuri sa imi iasa… Deh… tot la Beetle raman… preferabil movuliu
La ce noroc am, mai mult ca sigur ca m-as izbi de primul parapet, pom, biciclist, carutas etc ori la iesirea din Ploiesti, chiar sub geamul matusi-mii, ori la intrarea in Bucuresti… hmm… sa fac leasing? sau imprumut pentru nevoi personale? da’ cum ramane cu ala pentru locuinta? la naiba, fata! de Beetle mov iti arde tie, ha?

3. Trecem peste orele petrecute la serviciu… same old bullshit!

4. La intoarcere, ma opresc sa imi scot ultimii bani de pe card… nu pun bine mana pe bancnota cand tac, se cacareaza o zburatoare pe bunatate de geaca de piele… ma enervez… nu aveam servetele la indemana… in spatele meu se stransese deja o coada frumusica de cheltuitori… nu stiam ce sa fac mai repede… sa ma sterg pe loc, sa iau banii si sa o iau la sanatoasa… nu puteam, eram pe toace… vede-te-as electrocutata, cretina dracului! ma fac ca imi indrept freza intr-o vitrina, fara a-i lua in seama pe aia din magazin care se uitau si ei, inevitabil, la pitzipoanca de mine… surprind privirea perplexa a uneia: asta e murdara pe juma de piept si sta sa se aranjeze in vitrina! ma linistesc… incep sa ma amuz, in timp ce ma sterg tacticos… ma abtin sa nu ma si rujez!
Traversez topa-topa… mai aveam cateva dare albicioase da’ treaca mearga… intru intr-un butic sa imi fac provizia de sucuri si energizante pentru week-end… acuma stiu ce o sa dau de pomana: numa’ bauturi din astea care iti dau aaaripi!… Ma indrept spre bloc… Izbucnesc in ras in lift… Numai asta-mi mai lipsea…

5. Intr-un sfert de ora, de abia intrata pe usa, imi zboara mai mult de juma de salariu in mainile proprietarilor… ne luam cu vorba, cu politeturile… habar nu am cat mai e euro… 4? 4,2? 4,3?… stiu ca e mai mult de 4, insa amandoi sunt de treaba… ramane la 4… sunt asa de treaba, incat se ofera sa imi achite si facturile de cablu si lumina, fiindca eu nu as avea timp… “ba nu, cum asa? nu vreau sa va deranjati!”, “ba da! nu e niciun deranj!”… pret de vreo 5 minute… oftez dupa plecarea lor… tot intr-un Bugatti ma vad

6. Deschid teveul… ultima bucata de drob imi sta in gat cand vad asta… Si cand te gandesti ca ascultasem pana atunci melodia de nspe mii de ori pe vibe fm… Sunt usor dezamagita ca e marca Costi Ionita… da’ tipa e marfaaaa!

Ce am invatat azi? Ca cica viata e mai mult de un gainat de pasare care va fi inlaturat pana la urma cu un servetel… Ca mai merita sa ma amuz copilareste… sa mai renunt la sila matinala, stresul de la pranz, nervii intinsi la maximum seara… Just relax! Enjoy this crappy life!