Sunt helpless in fata vidului existential care mi se casca frumusel in fata si helpless in fata spleen-ului care mi s-a impregnat pana in cei mai fini pori…
Helpless cand ma zbat sa imi pastrez vechile prietenii si helpless in fata barierei comunicationale care se interpune intre mine si ceilalti… Helpless cand iubesc, ma intristez, plang de disperare, ma enervez… Helpless cand alerg dupa himere, helpless cand ma incred prea mult in ele… Helpless cand imi pun speranta in cei din jur si helpless cand ei imi tradeaza asteptarile…
Helpless cand vin incarcata de la piata, cand sunt imbrancita in metrou, cand am o zi de rahat la serviciu, cand fac erori din neatentie, cand motai pe scaun, cand doresc sa treaca naibii orele, ziua, saptamana, anii mai repede…
Helpless cand ma holbez in vitrina la lucruri pe care nu mi le permit, helpless cand ma uit lung dupa un bemveu demarand in tromba, helpless cand simt ca “love is in the air” la altii, helpless cand am parte de sex execrabil, helpless cand mananc prea multe dulciuri sau nu mananc deloc, helpless cand fumez si beau…
Helpless cand vad ineptii la televizor si mitocanii in realitate… Helpless cand e prea cald sau prea frig, helpless cand creste euro, cand economia o ia razna, cand Elena Basescu candideaza la europarlamentare…
Helpless… helpless…

Incep seria gandurilor la intamplare, a ideilor frustrante, a elucubratiilor macinatoare de neuroni, a chestiilor care ma frapeaza, enerveaza, irita, plictisesc etc, intr-un cuvant, a celor care imi creeaza nspe mii de stari confuze, contradictorii, divergente, echivoce etc etc

1. Observat pustoaice bune in metrou, machiate strident, indreptate cu placa, unghii false, blugi mulati… M-am simtit deodata imbatranita inainte de vreme, rumegand la cat de libertina e generatia de azi… pe la 13 ani de abia ma dadeam cu un amarat de strugurel, pe la 15 era impietate sa am suvite roscate, pe la 16 eram complet tulburata cand Luci ma saruta stangaci, pe la 17 consideram ca vreau sa raman for ever fata batrana, fiindca ma temeam de durere , de la 18 incolo am mai evoluat si eu: platinat, solar, cosmetica, tatuat, schimbat barbatii in 2 timpi si 3 miscari… Tot in contratimp ma simt insa

2. Imagine funny surprinsa in timpul serii, in blocul unde m-am mutat: baietasi si curvistine de cartier care fumeaza, mananca seminte, beau bere si vocifereaza jos la scara, printre care trebuie sa faci un slalom jenant ca sa ajungi la lift… Dimineata, hotarat pornita spre piata, observ o alta adunatura mai pestrita, exact in acelasi loc: babe cu flanele ponosite si baticuri peticite, la o cafea, barfa, depanat de amintiri, intrigi etc… Imi dau seama cum sunt scanata si cantarita de cum pasesc pe ultima treapta: “a cui o fi, draguta? s-o fi mutat de curand?”… A lu’ naiba sa te ia, mamaie, ca nu cred sa mai apuc anii matale ca sa stau cu Lenuta si Ginuta la o sueta ca intre expirate… Da’ nepoti n-ai, da’ terminasi de bagat bulionul in sticle, da’ iti platisi cablu’, da’se terminara chiar toate telenovelele, de stai acum ca o cata la usa blocului sa vezi cine, ce si cum mai misca?
Parca prefer privirile scuipatorilor de seminte decat ale babetelor intriga(n)te, asta ca imi aduce aminte si de copilaria-recluziune: “nu ai ce cauta in fata blocului! joaca-te mai bine in casa! lasa-i dracu’ de prosti! vrei sa ajungi ca ei? cine nu are carte, nu are parte!” Fereasca D-zeu sa ajung pe la 80 ani sa dau in mintea copiilor si sa doresc sa ma joc de abia atunci cu “fetitele” de aceeasi etate de la bloc… Super funny schimbul asta de generatie, de ani, de experienta si mod de viata! Si de-a dreptul dezolant!
O tempora, o mores!

3. Satisfactie imensa, ranjet sardonic la auzul vestii… Fir-ati ai dracului, sa le vindeti cand mi-oi permite io sa cumpar nu una, ci 10 case! Cica reprezentatii ieseau de dupa stand disperati si ii trageau pe musterii de maneca, doar doar o cadea vreun gura-casca in plasa… Imi vine sa ma tavalesc pe jos de ras, mai ales la gandul ca tipa de la agentia imobiliara care mi-a facilitat incheierea contractului de inchiriere m-a atentionat de la bun inceput ca ma mut intr-o garsoniera care acum un an valora 35 mii euro, iar acum cu greu mai poti lua pe ea 25… Ha ha, pai pana cand oi reusi eu sa iau un credit imobiliar, sa ajunga naibii 10 mii! Slaba consolare insa atunci cand muncesti ca boul toata viata ca sa platesti o chirie, cazul meu, sau ca sa iti platesti ratele unei banci infecte!
In plus, euro incepe si el sa o ia incetisor pe tobogan!
Imi convine de minuneee: sa se ieftinesca tot, sa nu se mai vanda nimic, producatorii/dezvoltatorii sa ramana cu marfa/ proiectele rezidentiale de izbeliste, sa se ridice ode de slava atotfacatoarei, salvatoarei crize mondiale, metrourile sa fie pline de someri, sa ma plimb de una singura prin supermarketuri fara sa ma mai tamponez de fomisti si disperati in ale reducerilor, sa nu ma mai zgaiesc ca tuta la vitrinele concept store-urilor, ci sa imi fac sange rece ca sa intru si sa cumpar efectiv din ele, sa am naibii odata propriul barlog in orasul asta de rahat…
Amin!

O stare de angoasa ma cuprinde la ideea ca, peste ani si ani, m-as numara si eu printre cele hulite, scuipate, batjocorite, luate in deradere de catre consoarta lui Sartre: casnica, cumintita, nevasta-model, mama-model, impacata cu cele lumesti si cu sine insasi… Un trai lalai, caldut, abscons… Bine am venit in clubul nevestelor deprimate!
Deocamdata inca imi mai permit luxul sa imi pastrez cinismul, scepticismul, pesimismul etc, pe de o parte, fiindca nu mi-am intalnit ursitul (in conceptia lui mamaie, ca doar, deh, al naibii a fost ursit intre timp altora, daca tot nu am fost pe faza!), si, pe de alta parte, fiindca tind sa cred ca nu am nici in clin, nici in maneca cu Monica asta beauvoiriana care se autoanuleaza, care abdica in fata micului trai burghez, in sanul familiei, cu femeia asta sfasiata… Ceva in mine se impotriveste, astfel, de mama focului sa ajung doar nevasta cuiva, acel cineva care, de altfel, ma va insela dupa fix 20 ani cu una mai tanara, mai vampa, mai ambitioasa etc, doar mama cuiva, a unor obraznicaturi nerecunoscatoare si abjecte…
Reiterez gandurile expuse intr-o mai veche postare: pentru draguta de mine nu exista titlurile astea onorifice de mama-model si, mai ales, de nevasta-model, fiindca nu cred in existenta raiului domestic, in institutia familiei, in imbatranirea in doi (groaznica consolare, de vreme ce semnele propriei decrepitudini se reflecta al naibii de bine in ochii celuilalt!)… Asa precum incapatanarea de a-i categorisi pe mai toti barbatii drept o apa si-un pamant, de a nu mai dori sa acord momentan vreo sansa vreunuia, de a-mi plange singurica de mila, nu a facut decat sa o revolte pe o prietena, asezata frumusel la casa ei…
Asta pentru ca, nu stiu, draga mea, ce ar fi mai greu de suportat: faptul ca mi-as sacrifica cariera pentru un barbat, ca as consimti sa ma insamanteze, ca mi-as accepta benevolent viata de casnica; faptul ca acel barbat caruia i-am cedat cei mai frumosi ani din viata a inceput sa calce tot mai stramb si chiar intentioneaza sa isi refaca bruma de viata ramasa alaturi de alta sau faptul ca senectutea agraveaza singuratatea in doi…
Sa ii tolerezi barbatului micile escapade amoroase mai e cum mai e, sa inchizi ochii cu lehamite ca doar, deh, masculul meu alpha ma iubeste numai pe mine, dar are dreptul, saracul, sa mai guste din ideea de harem din cand in cand, dar sa il mai si imparti constienta cu o femela care atenteaza sa iti ia binemeritatul loc in inimioara lui, este de-a dreptul bizar si parca suna a reclama de ciocolata cu rom: “senzatii tari: una acum, una pentru mai tarziu”…
Asa ca poate mai mult sau poate mai putin decat altele, sunt prinsa la mijloc intre: declaring war on love sau declaring love for someone … Sunt contradictorie, sunt nehotarata, sunt si eu une femme rompue… Insa de un lucru sunt sigura ca ma tem: nu atat de traiul in doi, cat de singuratatea in doi, de trairea in contratimp… Fiindca m-am complacut ei pentru o vreme si sa dea naiba daca mai vreau sa trec prin ce am trecut! “Cumplita contradictie a furiei nascute din iubire si care ucide iubirea”…

“intotdeauna privisem departe. Ar trebui sa invatam sa traim pe termen scurt? Stateam asezati unul langa altul sub stele, mangaiati de mirosul amar al chiparosilor, iar mainile noastre se atingeau; pentru o clipa timpul se oprise. Avea sa-si reinceapa curgerea (…) Sa nu privim prea departe. In departare erau ororile mortii si ale despartirilor; erau plagile, sciatica, infirmitatile, sterilitatea mintala, singuratatea intr-o lume straina pe care n-o vom mai intelege si care-si va continua cursa fara noi. Voi reusi oare sa nu ridic ochii spre acele zari? Sau voi invata sa le percep fara spaima? Suntem impreuna, e sansa noastra. Ne vom ajuta sa traim aceasta ultima aventura, din care nu ne vom mai intoarce. Asta ne-o va face oare tolerabila? Nu stiu. Sa speram. N-avem de ales”

De multe ori stau si ma crucesc ce ii mai poate coace mintea romanasului de abia iesit din tranzitie si proaspat intrat intr-o frumusete de criza economica…
Astfel, ceea ce m-a frapant recent nu a fost vestea mortii lui Dolanescu, cat imaginea televizata a inmormantarii sale: sute de oameni inghesuindu-se sa se apropie de catafalc, sa il filmeze, pozeze cu telefonul mobil etc, sute de oameni calcandu-se in picioare, bruscandu-se, imbrancinsu-se, injurandu-se ca la usa cortului… la naiba cu piosenia, cu smerenia de care ar trebui sa dea dovada in astfel de momente!
Romanii nu se dezic nici de data asta, popor de nabadaiosi, scandalagii, chitibusari, etern iritati si nemultumiti ca alde Gigel le-au luat-o si de data asta inainte, al dreacu’ sa fie el!… prinzand loc mai bun si la aprinderea lumanarii, si la urmarirea cortegiului funerar, si la primirea pomenii, si la fotografiat, filmat etc
Pai la o adica e chiar cool, domne, sa te tragi in poza cu mortu’, sa il pui pe haifaiv, sa te lauzi cunoscutilor cat de mult a insemnat el pentru tine, de ai fost in stare sa te calci cu altii in picioare, doar pentru a-l imortaliza pentru ultima oara, uitand completamente ca, in mod ironic, poate si alti camarazi de pe haifaiv or sa te imortalizeze la randul lor… sau nu, de vreme ce degeaba te-ai nascut intre Carpati daca nu ai avere de 2 milioane para…
Apropo de averea lasata de acesta in urma, bravo mai Libertateo! Dolanescu, cu sau fara cei 2 milioane de para, este atat de mestesugit incadrat intre niste pitzipoance, curat murdar!, ce mai: o tuta care isi vinde virginitatea pe 50 mii para (ma gandeam serios sa imi vand si eu un tampon folosit, o mostra de menstruatie etc, doar doar s-o gasi vreun freaky cu bani cacalau sa ma plateasca!) si celebrissima fata de la pagina 5…
Pai chiar asa, oricum moartea tine mai nou de show si trivial si ce nu am realizat in timpul vietii, se obtine dupa… Deh, romanul nostru a retinut ceva de la lectiile alea plicti de istorie antica sau de la emisiunile de pe Neisional Geografic (ultimele in lipsa filmelor erotice de dupa miezu’ noptii): fir-ar ele ale naibii de mumii, pai numai bandajatele alea sa aiba parte de opulenta? Las’, nenica, ca imi trag io cavou cu termopan, mormant din marmura cat mai viu colorata, cat mai cu grafitti, cat mai stylish, cat mai trendy, fancy etc (iar ochisorii mei s-au convins pe deplin cand am insotit-o ultima oara, silita-fortata-tarata, pe alde mamaie la cimitir)!
Vrei sa iti cante Guta la mormant? Se rezolva! Vrei sa ai cele mai proaspete flori la cap? Vrei niste buruieni frumos mirositoare? iarba artificiala? colivie cu pasari/ nebuni? se rezolva! Vrei sa nu te uite amarastenii? Strange dracului mai repede 2 milioane de para avere, dezvirgineaza-te, scoate-ti nu 2 coaste, ca Marylin Manson, ci pe toate, fii artist, tacanit, original etc, si atunci toate babele o sa iti cante vesnica pomenire!
Si nu uita ca trebuie sa oferi mai mult circ decat paine, ca doar d’aia e criza!

Amalgam de trairi, senzatii, emotii… primit o noua leapsa de la Catalin, asta ca sa ma mai inveseleasca cica… So:

If I were a month, I would be a sweet November
If I were a day of the week, I would be definitely Friday. Fuck work, no more stress, week-end is near!
If I were a time of day, I would be 00:00, that makes me realize that a new day just came, I have only one life and that bitch will pass so quickly, I’m getting older and even more morose
If I were a sea animal, I would be a mermaid (hmm, half animal?)
If I were a direction, I would probably make Johnnie Walker follow me, little bastard!
If I were a virtue, I would be honesty. No fuckin’ shit?
If I were a historical figure I would be Mata Hari for mixing business with pleasure
If I were a planet, I would be Sailor Moon (oops, it’s a satellite, right?)
If I were a liquid, I would definitely be a white Martini
If I were a stone, I would be a gemstone, girl’s best friend
If I were a bird, I would be a sweet little swallow

If I were a flower/plant, I would be a very common red rose
If I were a kind of weather, I would be the most pleasant spring ever
If I were a musical instrument, I would be only a Stradivarius violin
If I were an emotion, I would be the purest irritation
If I were a sound, I would be Hmmm…
If I were an element, I would be the 6th element, excepting Milla Jovovich’s red hair

If I were a song, I would be “No stress” (gorgeous guy!)
If I were a movie, I would be “Revolutionary Road”, a good way to find myself
If I were a tv-series, I would be “Six feet under”, love their cynisism
If I were a book, I would be “La femme rompue”, the best way to understand the women’s condition ever since
If I were a fictional character, I would be an old lady who gulps down only Sugus

If I were a food, I would be a huge McChicken
If I were a city, I would be City of Angels
If I were a taste, I would be bitter, rather than pungent
If I were a scent, I would be a Very Irresistible one
If I were a colour, I would be the most melancholy violet
If I were a fabric, I would be my bikini’s silk

If I were a word, I would be Really?
If I were a body part, I would be a pussy
If I were a facial expression, I would be (straight face)
If I were a subject in school, I would be the Philosophy’s Futility
If I were a cartoon character, I would be Velma (the geekiest are the nastiest!)
If I were a shape, I would be the ass from my blog’s header
If I were a number, I would be the infamous 6 (+66)
If I were a car, I would be a Bugatti
If I were an item of clothing, I would be Monroe’s white dress