Zambesc de fiecare data cand surprind expresia de pe fetele cunoscutilor atunci cand le destainui ca mi-am legat in ultima vreme destinul de cartierul cel mai bengos, cu alura de mini republica prezidentiala, al Bucurestiului: Cotroceni!
A nu se intelege ca am aruncat cu euroii orbeste doar pentru a sta gard in gard cu Base, a nu se intelege ca un usor vedetism mi s-a urcat la cap (o amica se extazia astfel la auzul vestii: “tii! vezi poate pui mana pe unu’cu bani!” wtf???), a nu se intelege ca din toate ofertele de inchiriere din Micul asta Paris eu am aleas-o pe cea mai cea… Nu, domne! pur si simplu am acceptat prima oferta care mi s-a oferit asta vara din disperare de cauza, de vreme ce aveam bagajele raspindite pe la prietene in cartiere diferite ale Bucurestiului (ma mir cum mi le-am recuperat pe urma intregi bine mersi, mai putin un troller care prezenta semne de intensa curiozitate felina: parti laterale zgariate si rotite roase )
Si daca stau mai bine sa ma gandesc, chiar nu regret ca parasesc un asemenea mini town cu pretentii… Ma saturasem intr-un fel de conditiile precare pe care le-am avut, gen mobila de pe vremea strabunicii intr-o mansarda ca vai de mama ei, de hulubii care nu aveau altceva mai bun de facut decat sa se giugiuleasca cu noaptea in cap exact la fereastra-mi sau de cardurile de masini care nu ti-ar fi acordat prioritate, feri-te-ar sfantul!
Iar pe cei mirati, entuziasti, sceptici, invidiosi etc ca nu au si ei parte de acest mirobolant Cotroceni, nu pot decat sa ii asigur ca dintotdeauna sub orice poleiala se ascunde cea mai repugnanta ordura… Deoarece, dragii mei, acest cartier de mandate prezidentiale de zile mari nu afiseaza numai vile la un milion juma para, ci si case batranesti, lugubre chiar in fapt de seara (a se vedea dovada in pozele de mai jos), relicve ale unor vremuri interbelice fata de care simt o afinitate uimitoare (ma transpuneam acum ceva vreme in pielea personajelor lui Sebastian sau Petrescu dintr-un entuziasm pur adolescentin, pentru ca sa ma las imbatata in zilele noastre de ritmuri de jazz sau de blues-uri, de data asta americane)….
Adicatelea admiri Mertzane sau Q-uri 7 ca doar e plina pana la refuz zona, insa nu poti sa nu remarci si strazile prost asfaltate (numai pe strada pe unde cica inca imi mai duc existenta s-a asfaltat o groapa de 2 ori pana acum, acum este pe cale de a fi reasfaltata!)… Admiri firme luminoase in timpul zilei, insa noaptea esti cu ochii cat cepele sa vezi pe unde calci, deoarece stalpii astia de iluminat isi mai fac de cap… Ciobanestii din curtile unora te tin la respect cand incep sa latre sugestiv (asa cont bancar, asa casoaie, respectiv Cerber), insa ai toate sansele sa dai si peste varianta lor mai salbaticita la coltul strazii (maidanezi rezidentiali de data asta!)
Asa ca nu am decat sa inchei inca un capitol demn de invidiat din viata si sa ii urmez indemnul lui Mugur, sa ma bucur de un nou inceput si de o noua locatie, de data asta mai lipsita de pretentii si figuri de El Presidente. La un Cotroceni mai mare!

PS: Va recomand de asemenea alte doua aspecte extrem de amuzante remarcate in lunile astea de sedere pe aicisa: cum ditamai circulatia e blocata sau interzisa doar ca sa mai iasa un prea frumos cortegiu de masini SPP la promenada sau cum (asta chiar nu am inteles-o niciodata!) tot felul de televiuni isi trimit oitele barsane pe teren (vezi zeci de cabluri insirate, caruri, cameramani care fumeaza pasiv, fatuce care se vede ca au trac de la o posta, manca-le-ar mama!) pentru a filma portile Cotroceniului, atunci cand inauntru este vreo sindrofie sau cand Base mai pune tara la cale cand cu Tariceanu, cand cu alde Boc… Este show! Este pur balcanism! Este fitze de Cotroceni care este!

Imi pregateam ceva de ale gurii, tragand din cand in cand cu urechiusele la alde nea Moise Guran: Petrom, accize, Bechtel etc etc. Finalul “Bizbazarului” este insa unul apoteotic: ne impartaseste impresiile sale de acum 15 ani la venirea in Bucuresti dintr-un orasel de provincie si la vederea primilor cersetori pe strada…
Cu dumicatul in gat, nu am putut decat sa ii dau dreptate, pentru ca si in Ploiesti vezi rar unul doi cersetori in centru, pe cand aurolaci nu ai sa-i vezi aciuindu-se nici macar pe la gara… Eu am fost mai degrabata socata si, implicit, oripilata de indiferenta bucurestenilor (a se citi si postari mai vechi), de graba cu care se bulucesc, imping, bruscheaza, de violenta mocnita din priviri, de lipsa de respect fata de cei neajutorati sau fata de varstnici…
Cu ce insa m-a cucerit aceasta simpla destainuire a lui nea Guran este faptul ca ne-am obisnuit sa cerem (il citez relativ: un om care cerseste si se obisnuieste, va face asta toata viata, pentru ca de altceva nu este in stare), sa intindem cu nonsalanta mana, sa ne ploconim in fata Europei, FMI-ului, lui Clinton, Bush si probabil Obama, sa ne guduram razand tamp in asteptarea lotului celui mare, catapultat din inaltimile ceresti… Am incurajat tacit acest sistem de cersetorie, prefecatorie, dezumanizare, viclenie (nu pot si eu la randu-mi decat sa recomand “Filantropica”!)… Am preferat sa ii dam aurolacului de la colt in scarba 5000 mii de lei (vechi), decat sa ne punem capul la contributiune: “pai stai asa, nenica! are doua maini, doua picioare (fiindca majoritatea prea le au), e sanatos tun; de ce sa ii mai dau io bani de palinca cand pot sa il determin sa se duca la Agentia pentru Ocuparea Fortei de Munca?”
Iar faptul ca atatia romani au fugit prin alte zari mai calde la cersit/ talharit/ violat/ omorat este impardonabil… Nu as dori insa sa abordez si aceasta tema, pentru ca prea s-a discutat in ultima vreme, pana la intoxicare, de romanii care fac si dreg prin alde “Cara Italia”, asa ca nu as fi decat superflua…
Revenind la cersetorii nostri cei de toate zilele, un lucru e limpido: intretinem acest sistem abject, mai degraba dintr-o pornire ce se vrea a fi crestineasca (dam de pomana deoarece asa ni s-a inoculat prin traditie, in amintirea celor dragi, disparuti), decat din empatie sau mila pur omeneaca… Si atunci sa nu ne mire cand presa ne tot indeasa cu stiri care de care mai repugnante in care conationali ai nostri tin cap de afis, incepand cu “vanarea” celebrelor lebede vieneze de acum ceva anisori si terminand cu omorul comis de doi soti romani, doar pentru a scapa de plata unei nenorocite de chirii… E drept ca de de multe ori m-am gandit si eu la nervi sa ii strang de gat pe toti proprietarii cu care am avut de-a face in ultima vreme, insa pana sa inhat un ciocan si sa curm viata unui batran ramolit prin aplicari repetate in scarfalie e ha hat! cale lunga!!! Doamne pazeste!
Asa ca, dragii mei, nu avem in continuare decat sa acceptam crestineste mana care ni se intinde, sa ridicam evlavios ochii spre cer cu gandul ca Doamne Doamne o sa ne ierte de pacate daca scoatem 1 leu din buzunar azi, 1 leu maine, si sa ne indepartam bodoganind si cu o usoara retinere de corazon: “ete ai dracu’ ce s-au mai inmultit! las’ ca bine va fac macaronarii! la munca cu voi!”, uitand completamente ca leul ala prapadit daruit initial cu atata smerenie nu este decat o faramita de motivatie in alegerea nemuncii si a statului cu aurolacul la soare pe mai departe din partea lor, a alora multi si slinosi…
Nu pot sa inchei decat cu celebra maxima à la Badea: “traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul!” Inclusiv asa-zisa educare a propriilor nostri cersetori…

Nager dans les eaux troubles
Des lendemains
Attendre ici la fin
Flotter dans l’air trop lourd
Du presque rien
A qui tendre la main

Si je dois tomber de haut
Que ma chute soit lente
Je n’ai trouvé de repos
Que dans l’indifférence
Pourtant, je voudrais retrouver l’innocence
Mais rien n’a de sens, et rien ne va

Tout est chaos
A côté
Tous mes idéaux : des mots Abimés…
Je cherche une âme, qui
Pourra m’aider
Je suis
D’une géneration désenchantée, désenchantée

Qui pourrait m’empêcher
De tout entendre
Quand la raison s’effondre
A quel sein se vouer
Qui peut prétendre
Nous bercer dans son ventre

Si la mort est un mystère
La vie n’a rien de tendre
Si le ciel a un enfer
Le ciel peut bien m’attendre
Dis moi,
Dans ces vents contraires comment s’y prendre
Plus rien n’a de sens, plus rien ne va.

Am primit si eu prima leapsa din viata mea de asa-zisa blogerita din partea domniei sale, madam Sodo, manca-o-ar mama! Asta imi aduce aminte de cate elucubratii am putut sa mai emit pe la olimpiadele de filosofie din liceu despre ce naiba o fi omul? implicit moi… Asadar:

SUNT: o madlena nascuta sub semnul disperarii in cautarea unui timp ce nu va sa vie presque jamais

AS VREA: sa imi gasesc un locsor al meu pe acest minunat pamant, inclusiv bruma de fericire stipulata ca drept in Declaratia Universala a Drepturilor Omului

PASTREZ: un licurici de speranta sufletesc

MI-AS FI DORIT: sa fiu o blonda cu ceva mai multi neuroni decat cei pe care ii detin momentan; sa fi dat la ASE (visul lu’ taticu’ dintotdeauna) sau sa fi urmat pilda lui Morar, sa traiesc numai inconjurata de carti bune

NU-MI PLAC: fandoselile, ipocrizia, pupincurismul (practicat din greu pe la job-ul meu de zile mari), prefecatoria, indiferenta, “agramaticalitatile”, pitzi style, cocalarii care ma cantaresc din ochi la metrou etc etc etc

MA TEM: ca nu o sa ies nicicand din starea asta lalaie in care tot ma scald de ani buni incoace

AUD: si ceea ce nu imi place

IMI PARE RAU: ca nu am rabdarea necesara sa stau mai mult cu bunicii mei, doar pentru a nu le vedea disperarea din priviri

NU SUNT: asa de acra precum par (a se citi si postari mai vechi)

DANSEZ: pentru ca inca nu m-am imbolnavit de osteoporoza

CANT: mai degraba fac playback prin ograda altora

NICIODATA: nu uit de unde am plecat si spre ce tind sa evoluez

RAR: trec cu vederea peste lucruri care m-au zdruncinat launtric/ enervat/ scarbit etc

PLANG: pentru ca visele mele par irealizabile si pentru ca ma gandesc adesea ca totul e “desertaciune si vanare de vant”

NU SUNT INTOTDEAUNA: capabila sa intrezaresc o cale de iesire

NU IMI PLACE DE MINE: o, da! incepand cu fizicul si terminand cu chestiile plictisoase ce tin de corazon; m-as schimba din cap pana in picioare daca as avea averea fatucai Paris Hilton

SUNT CONFUZA: cand incerc sa explic ceva repejor, ma pierd in detalii si am tendinta sa ma enervez si sa tip: “da’ de ce dracu nu ai inteles? esti cumva tamp/a?”

AR TREBUI: sa zambesc mai mult, sa mai tai felii groase din spleen-ul asta sufocant, sa mai dau perdeaua sufletului la o parte ca sa intre lumina cea de toate zilele (amin!)

Simt ca mi-am depasit capacitatea de aberare cu gratie! Inmanez altora, dintre cei cu potential in ale scriiturii/ psihologizarii/ filosofarii etc, schita asta abjecta de introspectie sufleteasca: lui Mugur si lui Catalin, nu de alta dar sa nu fiu eu singurica care a batut campii cu gratie in ultima jumatate de ora!

Cu toate ca pe alocuri am considerat ca vizionarea filmului, cu sau fara efecte speciale, a fost o mare pierdere de vreme, ideea pe care s-a mizat a fost una de nota 10: pentru ca ne-am batut si ne batem joc in continuare de Mother Earth, pentru ca suntem egoisti, bicisnici, profitori, hulpavi, nu stim sa apreciem cu adevarat ceea ce detinem si chiar daca am sti, tot este mult prea tarziu, de vreme ce mai toate resursele naturale sunt epuizate, a trebuit sa vina un nenea alien si sa ne atraga atentia ca in curand nu o sa mai avem unde locui…
Iar cele 5 minutele de respiro de la final, cand toate rahaturile tehnice, tehnologice facute de mana omului efectiv tac, cand oamenii ridica dupa atata amar de vreme ochii spre cer si au timp sa auda si zumzaitul greierilor, ciripitul pasarilor, chemarea naturii etc, sunt superbe!!! Lucru pe care ar trebui sa il facem zilnic, indiferent de cat de obositi, sictiriti, nervosi am fi, pentru ca atat natura, cat si noi, fiecare individ in parte, nu vom trai de-a pururi.

1. Nelamurire: de ce naiba nu era pic de zapada pe strazi sau pe carosabil, in schimb copacii si acoperisurile erau acoperiti cu un strat suficient? E drept ca preferam pentru prima oara in existenta sa ma lupt vitejeste cu portiuni de gheata sau nametei de zapada decat sa tot ocolesc baltoace,baltute etc

2. Nelamurire: de ce naiba pornesti de la o idee cat de cat atractiva in vederea filmarii unui videoclip, insa sfarsesti in coada de peste, cel putin in conceptia mea? Sunt innebunita dupa melodie si ma asteptam ca si videoclipul sa fie pe masura:

http://www.youtube.com/watch?v=pwKWFsmYkrA&feature=related

Ca se joaca pe alocuri de-a chestii medievale, alchimice, mefistofelice etc, ca se incearca descoperirea elixirului magic in vederea recapatarii tineretii, foarte bine, insa tot nu inteleg de ce duduia aia aurie se tot unduieste provocator si care e scopul nasterii acestei Venere… Mintea mea creata, blonda imi spune ca duduia e cheia intregii trame… reiterez oricum faptul ca video-ul asta aiurit si aiuritor nu mi-a stibit cu nimic din plaisir-ul ascultarii mirobolantei melodii aurii!