Zambesc de fiecare data cand surprind expresia de pe fetele cunoscutilor atunci cand le destainui ca mi-am legat in ultima vreme destinul de cartierul cel mai bengos, cu alura de mini republica prezidentiala, al Bucurestiului: Cotroceni!
A nu se intelege ca am aruncat cu euroii orbeste doar pentru a sta gard in gard cu Base, a nu se intelege ca un usor vedetism mi s-a urcat la cap (o amica se extazia astfel la auzul vestii: “tii! vezi poate pui mana pe unu’cu bani!” wtf???), a nu se intelege ca din toate ofertele de inchiriere din Micul asta Paris eu am aleas-o pe cea mai cea… Nu, domne! pur si simplu am acceptat prima oferta care mi s-a oferit asta vara din disperare de cauza, de vreme ce aveam bagajele raspindite pe la prietene in cartiere diferite ale Bucurestiului (ma mir cum mi le-am recuperat pe urma intregi bine mersi, mai putin un troller care prezenta semne de intensa curiozitate felina: parti laterale zgariate si rotite roase 
)
Si daca stau mai bine sa ma gandesc, chiar nu regret ca parasesc un asemenea mini town cu pretentii… Ma saturasem intr-un fel de conditiile precare pe care le-am avut, gen mobila de pe vremea strabunicii intr-o mansarda ca vai de mama ei, de hulubii care nu aveau altceva mai bun de facut decat sa se giugiuleasca cu noaptea in cap exact la fereastra-mi sau de cardurile de masini care nu ti-ar fi acordat prioritate, feri-te-ar sfantul!
Iar pe cei mirati, entuziasti, sceptici, invidiosi etc ca nu au si ei parte de acest mirobolant Cotroceni, nu pot decat sa ii asigur ca dintotdeauna sub orice poleiala se ascunde cea mai repugnanta ordura… Deoarece, dragii mei, acest cartier de mandate prezidentiale de zile mari nu afiseaza numai vile la un milion juma para, ci si case batranesti, lugubre chiar in fapt de seara (a se vedea dovada in pozele de mai jos), relicve ale unor vremuri interbelice fata de care simt o afinitate uimitoare (ma transpuneam acum ceva vreme in pielea personajelor lui Sebastian sau Petrescu dintr-un entuziasm pur adolescentin, pentru ca sa ma las imbatata in zilele noastre de ritmuri de jazz sau de blues-uri, de data asta americane)….
Adicatelea admiri Mertzane sau Q-uri 7 ca doar e plina pana la refuz zona, insa nu poti sa nu remarci si strazile prost asfaltate (numai pe strada pe unde cica inca imi mai duc existenta s-a asfaltat o groapa de 2 ori pana acum, acum este pe cale de a fi reasfaltata!)… Admiri firme luminoase in timpul zilei, insa noaptea esti cu ochii cat cepele sa vezi pe unde calci, deoarece stalpii astia de iluminat isi mai fac de cap… Ciobanestii din curtile unora te tin la respect cand incep sa latre sugestiv (asa cont bancar, asa casoaie, respectiv Cerber), insa ai toate sansele sa dai si peste varianta lor mai salbaticita la coltul strazii (maidanezi rezidentiali de data asta!)
Asa ca nu am decat sa inchei inca un capitol demn de invidiat din viata si sa ii urmez indemnul lui Mugur, sa ma bucur de un nou inceput si de o noua locatie, de data asta mai lipsita de pretentii si figuri de El Presidente. La un Cotroceni mai mare!
PS: Va recomand de asemenea alte doua aspecte extrem de amuzante remarcate in lunile astea de sedere pe aicisa: cum ditamai circulatia e blocata sau interzisa doar ca sa mai iasa un prea frumos cortegiu de masini SPP la promenada sau cum (asta chiar nu am inteles-o niciodata!) tot felul de televiuni isi trimit oitele barsane pe teren (vezi zeci de cabluri insirate, caruri, cameramani care fumeaza pasiv, fatuce care se vede ca au trac de la o posta, manca-le-ar mama!) pentru a filma portile Cotroceniului, atunci cand inauntru este vreo sindrofie sau cand Base mai pune tara la cale cand cu Tariceanu, cand cu alde Boc… Este show! Este pur balcanism! Este fitze de Cotroceni care este!
