Imi retin cu greu lacrimile… Am fost weekend-ul asta acasa iar atmosfera apasatoare de acolo si de pe drumul la intoarcere m-a deprimat si mai mult… Am simtit mai mult ca niciodata cum moartea pandeste la orice coltisor: mama unui vecin de palier a murit recent iar bunica a trebuit sa il ajute precum cere datina, cineva din familie zace de cateva luni la pat si ne putem astepta oricand la acel telefon fatidic, la stiri, alt caz strigator la cer si de-a dreptul abominabil: un om din Slatina este plimbat pe la patru spitale doar pentru ca nu avea asigurare medicala si trimitere de la medicul de familie, de parca sfarsitul ar mai avea nevoie de certificare medicala si asta ca sa nu eliminati din materia cenusie detinuta mult mai celebra moarte a domnului Lazarescu… Iar drumul de la intoarcere devine de-a dreptul sumbru… Bunicii ma conduc pana la gara, am o senzatie de sfasiere interioara cand imi dau seama cat de mult au imbatranit, cat de neajutorati sunt, cum de-abia isi mai tarsaiesc picioarele… Incerc sa ma ratoiesc la ei ca de ce au mai iesit din casa pe frigul asta, ei se apara bland zicand ca nu mai suporta statul in casa si ca se bucura de fiecare data cand vin pentru ca luminez ziua… Sfasietor… De ce, Doamne, vrei sa mi-i iei? DE CE??? Cu ce amintiri o sa mai raman? Mi-e groaza de acele momente de grea pierdere sufleteasca ce va sa vie… Singura inmormantare la care m-am dus vreodata a fost la cea a strabunicii mele, femeia cu par de nea care imi aducea mereu prajituri… Asta e tot ce am retinut din existenta ei la varsta de 5 anisori… Si inca un lucru… pe moment atunci m-a intrigat… nu puteam intelege cum de unele femei jeleau de mama focului… asa cum nu puteam intelege unde disparuse acea femeie cu par nins, cu tot cu prajituri… iar gestul facut de bunica mea mi s-a parut cel mai ciudat dintre toate: sa se arunce deasupra acelei cutii de lemn si sa inceapa sa se loveasca orbeste cu pumnii in cap si sa tipe… Un gest care ma va marca pe viata… Pentru ca stiu ca il voi retrai si eu, si de data asta nu voi mai fi eu protagonista, ci personajul principal… Si fac ceva pe menirea asta ca o sa ajungem in situatia sa asistam la sfarsitul tuturor celor dragi si ca vom astepta la randu-ne propriul sfarsit grotesc… Extrem de imbecil…
“Drept aceea am urat viata, caci rele sunt cele ce se fac sub soare; si totul este desertaciune si vanare de vant. Si am urat toata munca pe care am muncit-o sub soare, fiindca voi lasa-o omului care va veni dupa mine. (…) Timpul si intamplarea intampina pe toti.”
Buimac, pe peron se afla si un batran… Parea ca a pierdut ceva, un tren, un lucru de valoare, pe cineva drag… Il ajut sa se aseze, ma ofer sa ii cumpar un suc si un bilet catre Bucuresti Nord… Bunicii il descos… Franturi de viata ies la lumina zilei… Medic militar, profesor universitar, sotia, jurist de profesie, decedata de trei luni, singur, fara copii, fara ingrijitori, 80 de ani… Simt cum mi se preling lacrimile pe obraz… Se duc dracului rimelul si fondul de tren… Imi vine sa tip ca celebrul personaj ipostaziat a lui Murch, sa imi cuprind obrajii in palme, sa imi ridic ochii catre divinitate si sa il trag la raspundere: nu ti-e bine, mosule? cum de iti permiti sa inchizi ochii in fata atator suferinte? in fata atator destine prea brusc curmate? Batranul se misca cu anevoie, tot isi verifica buzunarul in care are banii de pensie… Se balbaie, uita amanunte… Spune ca nu isi mai asteapta decat sfarsitul… Mult prea singur… Nu i-a mai ramas nimic… Citesc impietrita expresiile de pe fetele bunicilor: bunica suspina in tacere, bunicul afiseaza un rictus amar… Ce destin mult prea trist… Ce lasa acel batran in urma sa? Doar o gramada abjecta de oase?
Dar eu? Cu ce voi mai ramane de pe urma bunicilor, a mamei, a tatalui? Doar cu amintirea miresmei de cozonac din copilarie, cu frumusetea ochilor mamei, cu gravitatea vocii tatalui, cu blandetea firii bunicului? Atat timp cat eu voi mai fi? Si pe urma: intuneric, uitare completa? Nu va mai fi nimeni sa le onoreze memoria, sa le insemne existenta, sa le acorde un efemer insemn istoric? Nu va mai fi nimeni care sa stie cat de mult au insemnat un Constantin, o Flori sau o Marie pentru mine? Sau nu va mai fi nimeni in cazul acelui batran, poate exceptand studentii si asistentii Domniei Sale, care sa isi mai aduca aminte de realizarile sale in calitate de medic? Nu vom mai fi decat niste blestemate cruci de piatra, pierdute printre alte cateva mii intr-un cimitir de cartier, niste nume banale, fara insemnate, ca oricare altele? Nu vom mai fi decat niste existente disparate, inutile, efemere, absconse? Nu vom mai fi decat o parte minimalista de glod sau poate un scuipat celest?
De ce scurgerea timpului nu poate fi oprita, de ce mai nastem, de ce mai murim???
Doctore, simt ceva mortal
Aici in regiunea fiintei mele,
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele,
Iar noaptea luna si stelele.
Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Cu o senzatie de iarna.
Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti,
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…
Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore.
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.
Marin Sorescu
PS: Tuturor celor care au fost asa precum au fost, cu bune, cu rele, cu mici gratuitati infame sau, din contra, cu mari gesturi de omenie… Tuturor celor care mi-au marcat pana acum traseul existential in bine, dar si in rau, de vreme ce m-ati invatat ca: “A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a vieţui dulcea inconştienţă a omului comun, care se comportă ca şi cum moartea n‑ar constitui o prezenţă veşnică şi tulburătoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte. Revelaţiile de ordin metafizic încep de‑abia atunci cînd echilibrul superficial al omului începe să se clatine şi cînd spontaneităţii naive i se substituie o dureroasă şi încordată frămîntare a vitalului.” (Cioran)
Mare prostie am facut sa ma duc in Carrefour, cu starea pe care o am mai nou… Nici in pofida frigului de afara, nici a volumului dat la maxim la casti, ameteala asta, bat-o vina!, s-a cam jucat cu nervii mei… Am mers ca un melc impleticit, m-am tamponat de mai toate carucioarele, preturile nu am putut sa le disting decat cu greu… What the hell? Sa fie de la prea multele tigari fumate, de la faptul ca nu am avut chef sa mai mananc azi?
