Cum ne-ar plăcea cel mai mult să murim?

Poate în aer, pare hilar de grotesc de-a dreptul. Un accident aviatic devine chiar mizilic.

Dar cine și-ar dori de bunăvoie să moară împreună cu trei sute cincizeci de străini, dintre care unii cu comportament total necuvenit? (…) străinii aceștia? Vor țipa, fii sigur! Să mori ascultându-ți propriile țipete e destul de rău; să mori ascultând țipetele altora face parte din noul iad organizat de acești ingineri. (…)

Țipi claustrat, ignorant și singur. (…) Mori cu tetieră și cu șervețel protector pentru spătar. Mori cu o mică masă rabatabilă din plastic, pe a cărei suprafață e prevăzută o adâncitură circulară, să nu se răstoarne ceașca de cafea. Mori cu o plasă de bagaje deasupra capului și cu transparente micuțe din plastic, pe care le poți trage peste ferestre meschine. Mori servit de niște fete de vis. Mori într-un fotoliu moale, menit să te facă să te simți cel mai bine. Mori stingându-ți țigara în scrumiera din rezemătoarea pentru braț. Mori urmărind un film cu pasaje de sex cenzurate. Mori cu șervețelul pentru aparatul de bărbierit furat. Mori tocmai după ce ți s-a spus că s-a scos un timp bun, grație vântului din spate, și că zborul este în avans față de program. Da, mori cu mult înainte de programul stabilit! Mori cu paharul vecinului răsturnându-se peste tine. Mori pașnic; și totuși nu la tine acasă, ci acasă la altcineva, cu care n-ai facut cunoștință și care a invitat o mulțime de străini. Cum să poți, în aceste circumstanțe, să consideri propria ta dispariție un lucru tragic sau măcar important sau măcar relevant? E doar o moarte care își bate joc de tine.

Julian Barnes- Privind în soare

sursa foto

Privind în soare

“Înfiorător de proastă”, îî strigase Michael. Dacă sunt înfiorător de proastă, nici tu nu ai fost așa de deștept că te-ai căsătorit cu mine. Asta ar fi trebuit să-i răspundă. (…) De bărbați  trebuie să-ți fie milă; să-ți fie milă de ei și să-i părăsești. Femeile au fost educate să creadă că bărbații sunt răspunsul. Ei bine, nu sunt. Nu sunt nici măcar o simplă întrebare.

Asigurările de viață (…) în ultimă instanță, oamenii încercau să obțină cel mai bun târg cu putință din moartea lor. Oamenii- genul de oameni cu care avea el de-a face- crescuseră în lipsuri; învățaseră să caute bine înainte de se hotărî să cumpere; acum extindeau instinctele lor comerciale firești și în privința celor mai importante chestiuni. Până și cei care pricepeau că nu ei se vor alege cu banii se lăsau totuși vrăjiți de acest gen de tranzacție. E posibil ca Moartea să vină și să mă ducă departe, dar, băi, băiete, ce gest neghiob din partea ei, pentru că nevastă-mea se va scălda în bani. Dacă Moartea ar înțelege atâta lucru, nu ar fi așa de lacomă.

Și mi-a venit gândul, le ce bun și căsnicia? De ce să rămân? (…) Rămân pentru că totul mă-ndeamnă să plec, pentru că nu are nicio rațiune, pentru că este absurd. Exact cum pretindea cineva că are credință în Dumnezeu pentru că este absurd.

Calea de a învinge moartea este să-ți bați joc de ea, lipsind-o de capacitatea de a stârni groază. Cu o simplă glumă dezarmezi eternitatea. Speriat? Eu, da’ de unde!

E nevoie de o vanitate teribilă ca să-ti iei viața. Sinuciderea nu înseamnă abnegație și uitare de sine. Nu se spune: sunt atât de mizerabil si de lipsit de importanță, încât nu contează dacă mă distrug. Dimpotrivă: ia te uită, sunt suficient de important ca să merite să mă distrug.

Julian Barnes- Privind în soare, ed. Nemira, 2011

sursa foto

Incredibilă maternitate

Mă simt agresată vizual, îmbătrânită înainte de vreme, expirată, uzată, inutilă. Se grăbesc să rămână însărcinate mult prea devreme, mult prea tinere, mult prea necoapte în gândire. Una tocmai a născut al doilea copil, alte două tocmai au rămas. Chiar să fie motiv de mândrie? La toamnă împlinesc vârsta pe care a avut-o mama atunci când m-a născut. Nici măcar nu intenționez să procreez în curând, darmite vreodată. Mă oripilează. Nu sunt pregătită. Nu cred că o să fiu vreodată.

Simpatizez prea mult cu Simone de Beauvoir și cu crezul ei anti-maternitate, anti-procreere, anti-creștere inutilă a numărului omenirii. Iar afirmația sa cum că femeia nu este victima niciunei misterioase fatalități: a nu se considera astfel că ovarele sale sunt cele care o condamnă să trăiască pentru totdeauna în genunchi, este de remarcat, chit că este sau nu o întruchipare a celui mai pur feminism posibil.

Jumătatea goală a paharului e, totuși, transparentă

Cred că mă ajută mult simțul umorului. Sesisez partea nostimă, hilară a lucrurilor. Mă amuz, deși nu sunt un om vesel. Râd rar și nu sunt o optimistă. Dimpotrivă, văd jumătatea goală a paharului și mă și justific: jumătatea goală e, totuși, transparentă. Ea îți oferă, deci, posibilitatea unei perspective, a unei așteptări. Jumătatea plină e un fapt împlinit, nu te mai incită. Am cutezat odată să-l contrazic pe Andrei Pleșu care le recomanda bătrânilor contemplația, recapitulările, concentrarea curiozității doar pe esențe. DImpotrivă, eu cred că motorul supraviețuirii e vitalitatea, dinamismul în limita puterilor, setea de nou, curiozitatea pentru tot ce se întâmplă în jur, senzația impusă că ești încă în circuit… în afară de vârstă, eu trebuie să lupt cu singurătatea totală, cu deteriorarea crescândă a sănătății, cu invaliditatea, cu diverse dureri fizice. Și lupt, cât oi mai putea lupta. Mă înconjor de oameni tineri- e un soi de vampirism, mă înfrupt din tinerețea și din energia lor. E-adevărat, uneori situația mă depășește, dar nu-mi dau voie să obosesc. Știu că timpul mi se comprimă văzând cu ochii. Dar refuz să-mi plâng de milă. Mă agăț de orice plăcere…

Antoaneta Ralian

Antoaneta Ralian, Henry Miller și limbajul sexual

Experiența traducerii lui Miller și a lui scriitură licențioasă?

Cel mai teribil a fost să-mi înving propriile tabuuri, reticențe și ipocrizii inconștiente, de care mi-am dat seama mult mai târziu- cât era de ipocrit tot puritanismul în care am crescut eu. A trebuit să mă înving pe mine însumi. La început mi-a fost greu- credeți-mă că multe dintre cuvintele care se găsesc la Miller nu mi-au traversat niciodată buzele. Nici acum n-aș putea să le pronunț, dar le-am scris. Încetul cu încetul am căpătat o voluptate teribilă. Voluptatea dezinhibării. Îi sunt efectiv recunoascătoare lui Henry Miller pentru că m-a scăpat de propriile mele ipocrizii și tabu-uri.

Antoaneta Ralian

Despre dragoste şi alţi demoni

Sierva Maria. Mușcătură de câine turbat sau posedare diavolească? Rămășițele pământești ale fetei creole vor fi găsite în 1949 într-un mormânt al Mănăstirii Santa Clara. Craniul acesteia încă va mai prezenta o minunată podoabă capilară de vreo douăzeci de metri. Fata a murit nu de turbare, nu în urma unei exorcizări violente, nu din cauza unor leacuri băbești și a unor soluții empirice vătămătoare. Nu, din prea multă dragoste. Da, se poate muri din prea multă dragoste!

Este o poveste despre dragoste, dorință, credință sau, de cele mai multe ori, pierderea ei, nebunie, erezii, animism, falsă naivitate, disperare, ignoranţă, neînţelegere, demoni lăuntrici, durere, religie a morții. Sub soarele arzător al Caraibelor. Care parte din om este mai demonică: trupul sau sufletul? E dragostea doar o lucrătură diavolească?

— Am visat‑o.
— Cum ai putut visa o făptură pe care n‑ai văzut‑o niciodată? îl întrebă episcopul.
— Era o micuţă marchiză creolă de doisprezece ani, cu nişte plete ca o trenă de regină, răspunse. Cum putea fi altcineva?

Delaura visase că Sierva María era aşezată la fereastră, în faţa unei cîmpii ninse, luînd şi mîncînd una cîte una boabele unui ciorchine de strugure pe care‑l ţinea în poală. Fiecare boabă desprinsă creştea imediat la loc. În vis era limpede că fetiţa stătea de ani în şir la fe­reastra aceea infinită, încercînd să termine ciorchinele şi că nu se grăbea, fiindcă ştia că ultima boabă însemna moartea.

Sierva María nu înţelese niciodată ce se întîm­plase cu Cayetano Delaura, de ce nu se mai întor­sese cu coşul plin de bunătăţi din tîrg şi cu pasiunea‑i din nopţile acelea fără saţ. Pe 29 mai, fără puterea de a mai rezista, visă iar fereastra deschisă spre un cîmp acoperit de ninsoare, unde Cayetano Delaura nu se afla şi n‑avea să se afle în veci. Ţinea în poală un ciorchine de struguri aurii ce creşteau imediat la loc de cum îi mînca. Dar de data asta nu lua boabele una cîte una, ci din două în două, ţinându‑şi aproape răsuflarea, căci tânjea cu înfrigurare să ajungă la ultima.

Gabriel Garcia Marquez-  Despre dragoste şi alţi demoni, ed.Rao, 2007

sursa foto

Dulce neștiință

Evit să înțeleg, d-apoi să asimilez. Tot ceea ce ar constui o lezmajestate la adresa intelectului meu, la adresa brumei de cultură pe care mă păcălesc crezând că o dețin. Orice fel de zgândărire a universului meu celui mai intim este o nesimțire inacceptabilă. Prefer să mă ascund sub o mină aparent interesată, sub un zâmbet cuminte, sub încuviințări șirete de cap. Dulcea neștiință poate fi chiar salvatoare de cele mai multe ori.

În lumea lui Habar N-am

Aparțin fără să fi vrut și chiar fără să vreau unei lumi bezmetice. Aici nu se știe precis dacă oamenii se prefac, visează sau știu să trăiască cu adevărat. Se mint că altfel nu s-ar fi putut și că asta ar fi cea mai bună dintre lumi. Lasă-i să creadă cum o fi! Lume cretină, mojică, simpatică pe alocuri. Populație prinsă pentru eternitate într-un danț existențial stupid cu beri la pet, tabloide suculente, nuri media, 3 bucăți de prostie plus încă una la pachet.

Nici o modificare majoră a lumii de afară nu-i zguduie din traiul lor obtuz. E mai bine să n-ai habar. Câteodată. De cele mai multe ori. Pavăză mentală. Și sufletească. Mai mereu. Hai fie și pentru totdeauna!